Portret (XXIII)

Se spune că nu ești cu adevărat un locuitor al New York-ului până nu ai plâns la metrou. Fata din fața mea tocmai devenise un bucureștean adevărat, judecând după zicala de mai sus. Niște lacrimi nerușinat de mari duceau la vale ce mai rămăsese din machiaj. Fata nu scotea nici un sunet, privea în gol și-și frământa mâinile, de parcă ducea în spate tot viitorul lumii. Calcule nevăzute pluteau în jurul ei, căutând rezolvarea perfectă a ecuației cu prea multe necunoscute în care se găsea. Nimeni nu părea să-i observe frământarea, până când o fetiță de vreo patru ani a exclamat în gura mare: „Uite mami, fata plânge!”. „Sttt!”, o repezi maică-sa, trăgând-o de mână. Copilul tăcu, dar continuă să privească fenomenul de care se simțea cumva aproape.