Nunta la români

Mă conving din ce în ce mai mult că neamul românesc e conservator, bigot și cam îngust la minte, mai ales atunci când vine vorba de obiceiuri. Norocul și ghinionul sunt bine repartizate prin zicale populare. "Se zice că" este probabil cea mai utilizată formă de exprimare la o nuntă. Ați băga nasul în ciorba altuia e sport național, critica e literă de lege, iar capra vecinului ar face bine să se rătăcească singură.

Când vine vorba de nuntă, românul o ia razna. Sală, mâncare, haine, flori, dar, orchestră, preot, primărie.. Toți nuntașii au o părere, o îmbunătățire, o dorință. Mirii se pierd în acest iureș, dorințe lor fiind cu greu recuperate dintr-ale mamei, soacrei, nașului, verișorului din străinătate și vecinului de la 2. Meniul e aproape fix, impus de restaurant, și doar costuri imense pot îndupleca bucătarul să renunțe la sarmale. Muzica e dictată de preferințele invitaților, mirii primind doar melodia de început. Restul horelor se dispută între nașă și ruda îndepărtată a nu se mai știe cui, care chiuie mai cu foc. Darul se dă, fie că mirii vor sau nu. Lumea așa obișnuiește, iar dacă vreun tânăr însurățel cu idei moderne refuză să-l primească, va fi acuzat că strâmbă din nas pentru că suma e prea mică. Hainele de nuntă sunt o teroare (în special pentru femei). Rochii lucioase, purtătoare de cioburi mai ceva ca o piață după revelion, cu întărituri din plasă de țânțari, perdele, cartoane și alte materiale de construcții, dar cu prețuri de zici că e tapițerie de Versailles. Oamenii înghit în sec, dar cumpără. Nu se pot face de rușine la nunta de la căminul cultural.

Mă întreb uneori când a devenit o afacere și a uitat să fie un moment frumos împărțit cu cei dragi. Când ai lui au uitat că li se însoară feciorul și văd doar că ai ei nu plătesc destul din nuntă. Când X n-a mai fost invitat pentru că e un prieten bun, ci pentru că e un prieten cu bani. Când nașii au început să fie aleși după încărcătura buzunarului și nu după cea sufletească. Mi-aș dori uneori să fi mers la nunta alor mei, unde mama purta o rochie albă, scurtă, făcută de bunica, fotograf era vărul tatei, mâncarea era făcută în casă și fiecare invitat dăruia ce putea, dacă putea. O nuntă unde toată lumea era implicată, veselă și pornită pe chef, muzica provenea din casetofon și băutura din damigene. O fi fost așa rău?