Din spatele aparatului de fotografiat

De când primul aparat de fotografiat a intrat în viața mea, nu mai apar în fotografiile de vacanță sau de drumeție. Aparatul s-a tot schimbat, dar obiceiurile nu, și mă întorc de peste tot cu sute de fotografii în care mama nu mă găsește deloc. Nici chiar noua modă a selfie-urilor nu m-a prins. Folosesc și telefonul tot pentru a-i fotografia pe alții. Foarte rar mă surprind în câte o umbră sau în câte o reflexie, încercând să-mi las amprenta asupra locurilor care îmi sunt dragi.

Sunt convinsă că oricine a încercat vreodată fotografia se regăsește în cele ce de mai sus. Și nu pentru că o sfială bruscă ne-ar ține deoparte, nici pentru că am fi niște porcușori de Guineea ai tehnologiei, ci pur și simplu pentru că un fotograf este cel mai prezent în fotografiile sale atunci când lipsește cu desăvârșire din ele. Sigur că se poate programa o fotografie și atunci tot el ar fi cel care dictează termenii, dar chiar și așa ar fi un risc, o necunoscută.

Cele mai dragi fotografii îmi sunt cele făcute de mine. Cea din Peștera Urșilor, pleznită cu un aparat cu film, automat, în beznă, făcută în 2006, care a surprins o picătură de apă ce tocmai muncea la o stalacmită (sau stalactită, zău dacă reușesc să țin minte care cum sunt) este pentru mine o fotografie de cuplu. Cea cu bradul de Crăciun și cu bunicul lângă el, firească, surprinsă pe furiș cu un telefon prost (pe care mi l-au furat și încă mă întreb dacă să-i iert) este fotografia care-mi lipsește cel mai mult. Fotografiile de pe drumuri, cu umbre de motociclete, cu munți parcă nesfârșiți, cu orașe în care m-aș întoarce au fiecare o bucată din mine pe undeva. Nu trebuie să mă văd ca să știu că am fost acolo. Și mai am multe fotografii de dus cu mine, neimprimate decât pe sufletul meu. Nici în ele nu apar și nici n-aș avea cum, pentru că sunt făcută din ele.

Notă: da, berea mică era a mea..