Simone de Beauvoir – Femeia sfâşiată

Nu ştiu de ce este considerată Simone de Beauvoir acidă, contra, ultra-feministă sau mai ştiu eu cum. Mie mereu îmi pare echilibrată, cu un simţ deosebit al realităţii, corectă dincolo de orice subiectivism, inteligentă şi, nu în ultimul rând, caldă. De parcă ar scrie doar pentru mine, lungi scrisori.

Femeia sfâşiată este un volum de proză scurtă, dedicat unor sentimente pe care nu le dorim şi le ascundem (cu ruşine) de cele mai multe ori. Sentimentul că ai început să îmbătrâneşti şi că omul de lângă tine este doar o umbră, o proiecţie a ceea ce a fost cândva. Te ascunzi, te minţi că ţie nu ţi se va întâmpla, că te-ai conservat suficent de bine ca să înşeli timpul. Dar vine un moment când timpul îţi dovedeşte că tu eşti cel înşelat şi că, inevitabil, ai îmbătrânit. Apoi sentimentul părăsirii, tragediilor care numai ţie ţi se pot întâmpla, vecinii care îşi bat joc de tine şi petrec de Revelion în ciuda faptului că ştiu că eşti singur şi amărât. Oamenii care te lovesc când eşti la pământ, copii care se sinucid şi alţii care îţi sunt luaţi. Deznădejde, nebunie, gustul metalic al abandonului. Şi nu în ultimul rând, sentimentul trădării, existenţa ‚celeilate’ sau ‚celuilalt’. După zeci de ani de fericire constaţi că totul a fost altfel, că viaţa a decurs separat pentru voi, că te înşeală de ani buni. Lupta pentru cel ce ţi-a întregit viaţa, ură, suferinţă, umilinţă, căutarea unei soluţii salvatoare. Atunci când accepţi orice pentru un zâmbet, pentru o frântură din ce a fost, încercând să înţelegi, să oferi o libertate care te sufocă.

Nu, nu cred că scrierile sale sunt acide. Sunt doar frânturi de viaţă pe care nu vrem să le recunoaştem. Dar e bine aşa, între mine şi rândurile de litere din faţa mea e o înţelegere secretă. Vom păstra tăcerea.