Dansul mirilor

O să mă certați pentru articolul acesta, dar, ca fetița din reclamă, nu mă pot abține. În nu foarte lunga mea experiență cu nunțile, am observat că există două categorii de miri: cei care-și doresc să dea bine și să mulțumească audiența și cei care-și propun să se simtă ei bine. În cazul celor dintâi, dansul care deschide seara este aranjat la milimetru, musai vals, studiat eventual cu un profesor. Din oameni care nu au fost niciodată mișcați (la propriu) de muzică, se transformă brusc în balerini, cu figuri și pași învățați la zi. Frumos, e drept, dar încorsetat într-un clișeu. Pentru ceilalți, dansul este o ocazie în plus de a se ține în brațe, mișcându-se lent pe ritmul melodiei preferate. Fără studii, fără pretenții, fără plecăciuni la final ca profesioniștii. Așa cum li se pare lor distractiv. Sigur, există și cazuri de miri care au făcut o pasiune din dans cu mult timp înaintea nunții și cărora orice vals sau tango le-ai pune la ureche ți-l dansează de nu poți să nu aplauzi. Îi cunosc și pe ei și îi admir, dar tot în categoria doi intră pentru că nu fac efort pentru public. Pur și simplu se pricep.

Nu știu de ce prefer întotdeauna un mire care nu dansează, unuia care se chinuie fără nici o plăcere. Nici miresele care se lasă călcate pe picioare la hore cărora nu le simt gustul și rostul nu mă încântă mai mult. Dincolo de obiceiuri și gura lumii, este o seară pe care o trăiești doar o dată (orice repetiție va avea sigur ceva diferit) și se presupune că este una dintre cele mai fericite din viața ta. Și-atunci de ce atâta luptă? De ce "Ia-mă Pandele și zvârle-mă, ca să vadă mama ca ești de comitet!" ?

Ca să aveți de unde alege pentru nunțile la care veți mai fi miri, am găsit un film pentru voi.