Dedublare

Există cuvinte pe care nu mai am cui să le spun. Pe unii i-aș mâhni, pe alții i-aș uimi, alții doar n-ar înțelege. Pierdut printre socoteli și ocolișuri, printre metafore și ce se cuvinte spus fiecăruia, am ajuns să adun tot mai multe nespuse. Sunt grele, tare grele, aceste nespuse. Cuvintele neauzite mă fac să mă înconvoi, întrebându-mă dacă mie mai am curaj să mi le spun. Spun atât de multe, dar atât de puțin din ce aș vrea cu adevărat să spun. Cel mai rău e că toate nespusele sunt ale mele. N-au legătură decât cu mine și cumva mă pierd în lumea altora. Sunt copilul lor, prietenul lor, colegul lor. Fiecare vede ce vrea să vadă, o perspectivă mai mult sau mai puțin mulțumitoare. Pe unii i-am dezamăgit, alții nu înțeleg încotro bat, iar cei mai mulți sunt convinși de un neadevăr. Sau poate doar eu am uitat adevărul și ei au dreptate. Între cuvintele lor și nespusele mele, m-am rătăcit pe mine. Sunt ani de zile de atunci. Nerănind pe nimeni, m-am ucis pe mine. Fără vini și vinovați, numai din intenții bune de ambele părți, cu zâmbet și zile frumoase cel mai adesea, am dispărut. Nici măcar nu știu dacă mai are rost să mă vreau înapoi sau dacă mai este posibil. Nu este nici măcar nefericire, doar un ingrat sentiment de înstrăinare. Înstrăinare de mine. Un mort de care nimeni nu-și va mai aminti peste câteva minute. Nici măcar el însuși.