Concertul

Parcarea era improvizată şi plină, cum de mă aşteptam să fie alfel? Maşini parcate în cercuri concentrice păreau a nu mai avea cum să iasă din vârtejul în care erau prinse. Maşini roşii, albastre, albe şi gri, prăfuite şi zgâriate, aşteptau fără speranţă momentul ieşirii din rând. Şi eu eram la fel, roşu închis, cu două degete de praf şi câteva zgârieturi de care nu eram mândră deloc. Dar ce să-i faci.. aşa ne e norocul.

Fătuca mea se hotărî să mă înghesuie între două maşini albastru închis. Ba chiar una bătrână şi urât mirositoare, cu tablele atârnând şi cauciucurile desumflate. Of, îşi alege nişte locuri. Abia încăpeam, pentru că vecinul din dreapta nu binevoise să se îndrepte şi ocupase strâmb mai mult decât era cazul. M-a foit câteva minute bune până am încăput. Transpirasem şi răsuflam greu, dar măcar nu m-a lovit şi m-a lăsat cu faţa la stradă să mai văd şi eu lume.

Nu-mi place când se lasă seara şi eu n-am farurile aprinse. Mi-e urât să vă spun drept, iar acolo între maşinile alea necunoscute şi ursuze parcă n-aveam nici un chef să stau. Şi unde să te foieşti pe întuneric şi fără lumini? Aveam emoţii de fiecare dată când vreo maşină străină trecea pe lângă mine, bodogănind cu motorul încins şi fără spaţiu de parcare. Ba mai rău.. mi-era teamă şi că mă vor bloca sau, mai ştii, mă va sparge vreun nemernic. Ăla mic din portbagaj se pitise sub o cârpă murdară şi tremura tot, săracul.

Când întunericul s-a lăsat complet şi s-a făcut aproape linişte, maşinile vecine au început să sforăie zgomotos şi tot mai puţini oameni îmi dădeau târcoale. M-am mai liniştit, am închis şi eu ventilatorul care tot uruia şi am oftat încetişor a moţăială pe cauciucurile cam moi. S-au aprins luminile pe stradă, maşinile şi-au aprins farurile şi cam toţi s-au dus la culcare. Până şi puştiul din portbagaj a încetat să mai tremure şi s-a culcat. De undeva de departe se auzea o muzică. Din ce în ce mai ritmată şi mai plăcută, muzica m-a făcut să-mi alung moţăiala şi să-mi întind antena. Aş fi vrut să-mi rotesc un pic oglinzile ca să văd şi eu ceva, dar fără cheie sunt imobilă ca un zid, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce aveam. Zăream undeva în spate mulţi copaci şi în spatele lor nişte lumini zglobii. Muzica răzbătea din ce în ce mai tare pe măsură ce zgomotul străzii se diminua. Tare-mi mai plăcea. Am chicotit mulţumită, gândindu-mă la anii mei mulţi, la tabla mea trecută prin multe încercări şi la fiorii plăcuţi care mă treceau auzind acea muzică. Habar n-au ei cât de vie sunt.

Oamenii ţineau ritmul bătând din palme şi aş fi vrut să mă tropăi şi eu, să-mi flutur oglinzile şi să-mi întind antena mult de tot, până va fi văzută de pe scenă. Pentru că trebuie să fie o scenă, boxe mari, lumini şi mulţi oameni fremătând, cântând, bătând din picioare. Poate fata mea era acolo şi o să-mi povestească la întoarcere. Ah, de n-aş fi aşa înghesuită să vezi dănţuială cu toţi anii şi kilogramele mele.

Am răbdat eu ce am răbdat până la o anumită melodie. Anvelopele mi s-au umflat brusc, am întredeschis gemaurile împotriva tuturor ordinelor, mi-am fâlfâit antena şi am îceput să dansez. Ca să nu bat la ochi, m-am mişcat pe bucăţi: un ştergător, o roată, portbagajul, farul stâng, ştergător, roată, portieră, ventilator, ştergător, far, roată, portbagaj, antenă, far, roată şi tot aşa pentru că trebuie să fiu sinceră, deşi sunt pătrăţoasă şi nu tocmai tânără mă mişc tare bine şi lumea mă apreciază. Ce-aş râde să mă vadă oamenii făcând aşa, ar zice că am luat-o razna. Ăla micul din portbagaj a început şi el să se foiască şi să ţină ritmul din capac. Nu putea mai mult săracul, din geanta aia neagră în care-l înghesuise fata. Am dansat aşa toată melodia, apoi şi următoarele şi încă mai dansam când am zărit în oglindă oameni apropiindu-se. Muzica se terminase şi o mulţime de oameni veneau spre mine dinspre copacii din spate. M-am potolit brusc şi am închis tot. Fata a apărut la scurtă vreme, l-a scos pe puşti din portbagaj şi mi-a aprins satisfăcută farurile. Am oprit casetofonul şi ea a zâmbit mulţumită. Ştiam eu că tot melodia aia o avea în cap şi n-avea nici un chef s-o amestece cu alta.

Oraşul era aproape gol, luminat de o mulţime de becuri şi reclame. Fata conducea încet şi pot să jur că apăsa pedalele în ritmul melodiei.