Despre oameni

Putem fi mai buni. Doar că nu ne preocupăm sau nu ni se pare că merită efortul. Abia când numărăm pierderile, ne pare rău că nu ne-am străduit mai mult. Suntem egoiști, dornici de putere, orgolioși. Judecăm pe oricine înafară de noi. Nu ne-au îndreptat mii de ani de istorie, nici minunile tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici filosofii, nici înțelepciunea populară, nici romanele pline de subînțelesuri. N-am învățat nimic din zilele în care nu ne-a fost bine. Poate doar cum să ne răzbunăm mai crud.

Am fost sâmbătă la un tur ciclistic organizat în scopuri caritabile. N-a durat mai mult de jumătate de oră și a reușit să adune peste 500 de bicicliști. Pentru că ne-a păsat. Dar pentru cele câteva minute de așteptare în plus la un semafor, am fost claxonați cu furie, înjurați și noi și polițiștii care opreau circulația pentru coloana de bicicliști. Cei câțiva șoferi din traficul lejer de sâmbătă dupămasă așa au înțeles să se manifeste în fața a sute de bicicliști dintr-un eveniment organizat și anunțat. Pentru că pot, pentru că așa li se pare corect, să arunce cu vorbe grele și să-și revendice șoselele doar pentru ei.

Nu e prima dată când sunt claxonată și înjurată în trafic. Poate am meritat uneori, poate doar nu am dispărut suficient de repede din fața celor mai grăbiți alteori. Am întâlnit șoferi care ocupă intenționat tot spațiul dintre șirurile de mașini ca nu cumva să treacă un motociclist. Probabil aceiași care se înghesuie în ei dacă îndrăznesc să ocupe o bandă cu motocicleta. Am auzit de șoferi care au împins intenționat bicicliști înafara drumului, doar ca să se distreze. Și de șoferi care nu se asigură când schimbă direcția de mers decât față de mașini, pe motiv că restul n-au decât să stea acasă. Cunosc oameni care au lovit scuteriști sau bicicliști și nu au considerat că au vreo vină.

Putem fi mai buni. Dar, din păcate, nu ne dorim asta.

Despre parcare

Lucrez într-o clădire de birouri, într-un cartier de clădiri de birouri. Fiecare clădire este înconjurată de o parcare, aproape mereu plină abia pe jumătate. În schimb, strada cu două benzi care străbate cartierul este plină de mașini parcate, regulamentar, pe spații verzi, pe trotuar, înghesuite pe bordura mai lată care separă linia de tramvai de stradă. Șiruri lungi de mașini se preumblă căutând un spațiu de popas. Paznici aprigi păzesc cu dedicație parcările aproape goale. Un loc de parcare costă cât o noapte de cazare la Sinaia. Întreprinzătorii imobiliari preferă să vadă asfaltul gol decât să permită accesul celor cu buzunare mici. Firmele cumpără cu zgârcenie, doar pentru clienți. Pentru că în vremuri moderne, în care ne preocupă salvarea planetei, stratul de ozon și reciclarea, în vremuri în care (în unele țări) urbanismul este o artă, în vremuri în care ne confruntăm cu suprapopularea, se preferă să păzești un spațiu gol decât să-l cedezi publicului.

Secolul mașinilor

 

Notă: Expoziția automobilelor de epocă, Plaza România, București, 10 - 12 august 2012

Rezoluții pentru noul an

Am scris zilele trecute pentru zeceintop.ro un articol despre rezoluțiile noului an. Și cum scriam eu așa, am realizat că nici una dintre cele mai frecvente zece nu mi se potrivește: nu-mi doresc nici să câștig mai mult, nici să cheltui mai puțin, nu vreau să slăbesc, sport fac cât reușesc, slujba nu mă îndeamnă la alta, nu fumez și nici nu mă bate nimeni la cap să mă căsătoresc. Așadar, ce mai rămâne să-mi propun pentru 2012?!

Primul lucru care mi-a venit în cap a fost că e timpul să promit că voi avea mai multă grijă de motoarele din custodie. Asta include atenție distribuită la lichidele de sub capotă, la ulei și filtre, la parcare, la curățenie, etc. Și dacă s-ar putea să nu mai parchez în primul loc de parcare liber și să am răbdare până ajung la magazinul dorit ar fi perfect!

Apoi m-am gândit că ar fi bine să limitez numărul de accidente minore care nu se lasă decât cu urmări nervoase. Deci, promit să nu mai trag de perdele, să nu mai las pahare pe jos ca ulterior să le proiectez în zări, să nu mai răstorn farfurii cu prăjituri, să nu mă mai împiedic de fire și altele. Cred că tot în categoria asta ar trebui să intre și promisiunea solemnă că n-o să mai calc pisica pe coadă ( la propriu ).

Celor mulți care mă suportă ar trebui să le promit că-mi voi transforma energia din insistență în eficiență. Poate și că voi avea mai multe răspunsuri și mai puține întrebări.

Cu siguranță mie ar trebui să-mi promit că-mi voi face timp de scris. De toate, pentru blog, pentru reviste, poate cândva pentru acea carte căreia îi tot dau târcoale. Și-ar mai fi nevoie de niște timp și pentru filme și fotografii, pentru povești și materiale de tot felul.

Zic să mă opresc ca cine știe ce alte belele îmi mai fac. Dar sper să vă dau de gândit într-ale rezoluțiilor și să vă faceți gânduri cât mai frumoase pentru 2012.

Portret dublu

Își pusese căciula roz deși în mașina lui era mereu cald. Aproape sufocant vara, dar acum, în prag de decembrie era numai bine. Nu lăsase acasă nici mănușile, tot roz, ca să se asorteze mai bine. Mașina o intimida de fiecare dată. Așa mare și albă și elegantă.. Mergeau încet și se lăsau admirați de toată lumea. Unii chiar claxonau când îi vedeau, iar cei mai mulți le făceau loc să treacă. Nu-și permitea plimbarea decât duminica, în rest era prea ocupată, iar traficul oricum era prea mare pentru o așa mașină.

Spre deosebire de alte plimbări, azi Iuri adusese cafea. Termosul răspândea un miros plăcut și Miru nu se putea abține să nu soarbă câte o gură la fiecare intersecție. Bea cu atenție, câte puțin, să-i lase lui mai multă. Iuri conducea atent și avea mai puțin timp liber. Scaunele tapițate erau ferite cu grijă. Miru se ștersese bine pe picioare când se urcase și avea mare grijă și cu termosul. Nu putea strica așa mașină frumoasă. De la înălțimea geamului, Miru vedea șirurile de mașini colorate înșirate ca mărgelele. Cerul îi părea mai albatru prin parbrizul colorat pentru soare. Clar lumea era mai mare privită de aici, de sus.

Se strânse în Iuri, iar el o luă de mână. Își zâmbiră și merseră fără cuvinte o vreme. Apoi el opri, deschise ușa și își luă mănușile groase de pâslă. Miru coborî grăbită în urma lui, trăgându-și mănușile roz.

„Nu dulceață, nu-i de tine. Murdărești bunătate de mănuși.”
 „Lasă tu, că se spală. Apoi iar te doare spatele.”

Miru apucă hotărâtă de un sac. Iuri îi sări în ajutor și amândoi încărcară în mașină sacii cu hârtie, apoi pe cei cu plastic. Mașina albă și mare se îndepărtă apoi cu un uruit molcom. Inscripția „Colectare deșeuri reciclabile” mai luci pentru câteva clipe în soarele de decembrie.

Toamna și mașina

motto: Vine toamna, bine-mi pare, o mașină-am în parcare.

Primele semne că a venit toamna le-am înregistrat în jurul datei de 15 septembrie când mașina din dotare a reînceput să poarte desene naive făcute cu degetul de copii relaxați după vacanța mare. Au urmat zgârieturile făcute de părinții grăbiți și nervoși care se strecoară în fiecare dimineață prin trafic pentru livrarea progeniturii la poarta școlii.

Apoi au urmat frunzele grăbite să-și găsească adăpost prin toate încheieturile de tablă accesibile cât de cât: sub capotă, printre uși, în portbagaj, oriunde se deschide o trapă pică niscaiva frunze. Imposibil să nu amintesc atacul zgomotos al castanelor care stârnesc și cea mai cuminte alarmă.

Vremea mi-a atras atenția din timp că urmează o nouă etapă în sentimentele mașinii pentru toamnă: anvelopele de iarnă devin subiect de amendă începând cu 1 noiembrie 2011. Aproximativ două săptămâni pentru efectuarea schimbării, cam 1000 de ron tarif (dacă nu le aveți în dotare de anul trecut) și ceva polei să ne împingă de la spate.

Toamna își cere drepturile. Bietele autovehicule, zgribulite și speriate, ne cer disperate ajutorul. Unde este garajul călduț pe care l-am promis anul trecut? Unde sunt locurile de parcare sigure, fără acoperiș de pomi și cale de acces pentru copii și obiecte periculoase? De fiecare dată când mă întâlnesc cu mașina mea îmi reproșează tăcut o listă lungă de revendicări. Sper ca anul acesta să primească încălțari noi, altfel o să mă bodogăne toată iarna.