Despre oameni

Putem fi mai buni. Doar că nu ne preocupăm sau nu ni se pare că merită efortul. Abia când numărăm pierderile, ne pare rău că nu ne-am străduit mai mult. Suntem egoiști, dornici de putere, orgolioși. Judecăm pe oricine înafară de noi. Nu ne-au îndreptat mii de ani de istorie, nici minunile tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici filosofii, nici înțelepciunea populară, nici romanele pline de subînțelesuri. N-am învățat nimic din zilele în care nu ne-a fost bine. Poate doar cum să ne răzbunăm mai crud.

Am fost sâmbătă la un tur ciclistic organizat în scopuri caritabile. N-a durat mai mult de jumătate de oră și a reușit să adune peste 500 de bicicliști. Pentru că ne-a păsat. Dar pentru cele câteva minute de așteptare în plus la un semafor, am fost claxonați cu furie, înjurați și noi și polițiștii care opreau circulația pentru coloana de bicicliști. Cei câțiva șoferi din traficul lejer de sâmbătă dupămasă așa au înțeles să se manifeste în fața a sute de bicicliști dintr-un eveniment organizat și anunțat. Pentru că pot, pentru că așa li se pare corect, să arunce cu vorbe grele și să-și revendice șoselele doar pentru ei.

Nu e prima dată când sunt claxonată și înjurată în trafic. Poate am meritat uneori, poate doar nu am dispărut suficient de repede din fața celor mai grăbiți alteori. Am întâlnit șoferi care ocupă intenționat tot spațiul dintre șirurile de mașini ca nu cumva să treacă un motociclist. Probabil aceiași care se înghesuie în ei dacă îndrăznesc să ocupe o bandă cu motocicleta. Am auzit de șoferi care au împins intenționat bicicliști înafara drumului, doar ca să se distreze. Și de șoferi care nu se asigură când schimbă direcția de mers decât față de mașini, pe motiv că restul n-au decât să stea acasă. Cunosc oameni care au lovit scuteriști sau bicicliști și nu au considerat că au vreo vină.

Putem fi mai buni. Dar, din păcate, nu ne dorim asta.

La trenuleţe

Uneori lucrurile făcute din pasiune depăşesc orice strategie de marketing. Ba mai mult, sunt idei simpatice, puse în practică din pură plăcere şi reuşesc pe nepusă masă să adune o mulţime de admiratori. Este fără îndoială cazul terasei ‚La trenuleţe’ , caz răspândit cu mare viteză în mass-media şi în reţelele de socializare. Ca orice om curios, m-am deplasat la faţa locului şi raportez.

by Ioana

Terasa ‚La trenuleţe’ nu are chelneri. Cel puţin nu sub formă umană. Comanda se cere şi se primeşte cu ajutorul a câtorva membrii de seamă ai sistemului feroviar. Se numesc Drezina şefă, Aburică, Musculosu’ şi Fâşneaţa şi sunt patru exemplare superbe de inginerie jucăuşă. Eroii terasei sunt trenuleţe destoinice, colorate şi haioase. Sosesc prompt, la cerere şi se descurcă în orice staţie. Circulă pe distanţa bar – Braşov şi retur, zilnic de la 12 la 22. Servesc fără oboseală cam 30 de persoane şi stau cuminţi la poză. Pentru cei neavizaţi, pe spatele meniului găsiţi instrucţiunile de bună purtare.

Nu este un loc doar pentru copii, deşi am văzut câţiva extrem de fascinaţi care cu greu s-au lăsat duşi acasă. Bucuria este generală şi este datorată situaţiei inedite, dar şi amintirilor plăcute stârnite de cele patru personaje. Se mai adaugă faptul că aveţi un subiect de conversaţie garantat, un motiv să faceţi comenzi dese şi, bineînţeles, o ocazie să ieşiţi la un pahar de vorbă.

by Ioana

by latrenulete.ro

Vineri

În faţa geamului apărură nişte picioare. Suspendate de un cablu, picioarele coborâră transformându-se într-un tânăr vesel, cu o salopetă bleumarin şi o cască galbenă pusă strâmb. În jurul taliei purta o centură groasă de care erau agăţate mai multe cârpe, un spălător de geamuri, o găleată şi un spray. Tânărul povestea ceva unui coleg nevăzut, privind din când în când în sus şi râzând cu gura până la urechi. Din spatele geamului nu se auzea nimic, doar imaginea senină a tânărului perturba atmosfera tăcută de lucru, ca un film proiectat pe un ecran prea mare.

Săpunul îşi făcu datoria şi acoperi pentru câteva secunde imaginea băiatului. Din spatele geamului, mai multe perechi de ochi aşteptau cu nerăbdare reluarea filmului. Fâşie cu fâşie, săpunul fu îndepărtat şi cerul redeveni senin şi aproape albastru. Tânărul nu mai vorbea, doar concentrarea i se citea în cuta de pe frunte în timp ce încerca să privească din toate unghiurile şi să evalueze rezultatele. Apoi îşi agăţă cârpele şi spălătorul de centură, meşteri ceva la legătură şi dispăru din dreptul geamului. Ocupanţii etajului 10 mai puteau vedea doar un cablu negru şi gros, care se bălăngănea uşor pin faţa geamului proaspăt spălat. Ochii reveniră în ecrane, mâinile reveniră pe tastaturi şi un păcănit enervant inundă etajul.

Miruna ieşi din clădire la ora 18 fix. Aproape alergase pe scările celor 10 etaje, cu haina desfăcută şi geanta izbindu-se de fiecare colţ. Se opri năucită de aerul tare şi fără să vrea se uită în sus. Geamurile fumurii ale clădirii reflectau ultima rază de soare, nelăsând nimic înăuntru. Se întoarse şi porni grăbită spre staţia de tramvai, încheindu-şi din mers haina şi căutând prin buzunare după telefonul mobil. Zări tramvaiul de departe şi o luă la fugă spre staţie, fără a-l scăpa din ochi. Lovitura surdă din tâmpla dreaptă o lăsă fără suflare. Din inerţie, mai stătu în picioare câteva secunde, pironind cu privirea tramvaiul care se apropia scârţâind. Apoi imaginea se înceţoşă ca geamul acoperit de săpun şi Miruna se prelinse pe asfalt. Nu mai vedea nimic. O pâclă groasă îi lipea pleoapele şi un miros greu de benzină îi muta nasul, dar nu se putea mişca. Auzea un fel de zumzet în jurul ei şi nişte râsete, dar nu distingea nici un cuvânt. O încerca o părere de rău pierduse aşa tramvaiul, dar zvâcnetul din tâmpla dreaptă o reţinea. Ceva uşor şi moale o atinse pe obraz. Apoi încă o dată şi încă o dată până când aerul prinse un miros dulceag de floare. Miruna inspiră adânc şi aerul îi făcu bine. Renunţă la forţarea de a se mişca şi preţ de câteva clipe doar inspiră aerul parfumat. Apoi observă că poate deschide ochii şi printre pleoape zări un cer albastru cu doi nori albi şi câteva ramuri de piersic sălbatic înflorit. Petale mici şi roz, smulse de câte un fir de vânt, îi aterizau pe faţă. Mai stătu câteva momente, admirând cerul, apoi se ridică în râsetele şi glumele urâte ale celor din jur. Îşi recuperă geanta şi telefonul, îşi curăţă fusta de ulei cu un şerveţel, se strâmbă la stâlpul de beton care o făcuse să piardă tramvaiul şi plecă demnă spre staţie pentru a-l aştepta pe următorul.

Despre banalitatea mea

Vă scriu din 31 august 2009. Sunt de atunci 495 de zile, timp în care v-am trimis 227 de mesaje. Știu sigur că le-ați primit. M-ați vizitat de 17292 ori, în număr de 6792 oameni. Unii v-ați întors, mi-ați scris, m-ați așteptat. Mi-ați dat speranță și m-ați ascultat. N-aș fi crezut niciodată că voi vorbi cu oameni aflați atât de departe, în țări în care nu am fost niciodată. Ați trecut pe aici venind din Spania, Statele Unite, Canada, Moldova, Germania, Franța, Belgia, Norvegia, Italia, Anglia, Austria, Elveția, Olanda, Grecia, Polonia, Rusia, Austria, Mexic, Slovacia, Suedia, Islanda, Arabia Saudită, Georgia, Taiwan sau de pe plaiuri românești, atât de dragi și tumultoase. Aduși de întâmplare, cititori sau nu. Vă sunt datoare timp, vă sunt datoare întâmplare.


Banalitatea cotidiană ne-a făcut cunoștiință, ne-a făcut să zâmbim. M-am îmbogățit cu voi. M-am schimbat cu voi. Am crescut. Cum aș putea să vă mulțumesc? Poate cu încă 495 de zile în care am să vă trimit și mai multe mesaje. Am să mă strădui să le fac mai frumoase, mai interesante, mai bune. Voi trimite și bine și rău, să decideți, să alegeți, să cunoașteți.

Dans de societate

sursa foto

Suntem animale sociale, exceptând pustnicii care se retrag în munţi. În jurul nostru trăiesc şi se manifestă alţi semeni fără de care viaţa noastră ar fi în primejdie mare numită singurătate. Dar cum ne gestionăm acest noroc este cu totul altă poveste.

Întâi împărţim oamenii în categorii: familie, prieteni, colegi, străini, profesori, personalităţi, duşmani, etc. Pentru fiecare din aceste categorii ne alegem un tip de comportament şi ne ţinem scai de el construind ceea ce se numeşte personalitate. Dar dincolo de aceste interacţiuni majore, vrând nevrând, interacţionăm cu fiecare individ în parte. Aşa avem ocazia să ne manifestăm cu ce avem mai rău, mai urât, mai acuns.

Iată care sunt paşii acestui dans:
- Ne trezim indignaţi de sunetul insistent al deşteptătorului şi aruncăm o privire încruntată şi lăcrămoasă celui ce ne iese în cale (nu distingem bine dacă este pisica, soţul/soţia, colegul de apartament, mama care s-a trezit să ne facă pachetul).

- Orbiţi de lumina din baie, ne zborşim printre picături de pastă de dinţi la figura strâmbă din oglindă. O tăiem cu aparatul de ras sau, după caz, îi înfigem rimelul în albul ochilor.

- Înghiţim micul dejun (sau nu) cu ochii în jos, pe ceas, alergând pe alocuri şi udând florile cu mâna stângă.

- Înjurăm vecinii că ocupă abuziv liftul, coborâm pe scări şi ne ciocnim frontal de vecina de la 1 care mereu iese din casă dacă aude paşi pe scări. Îi urăm bună dimineaţa şi o înjurăm în gând.

- Aşteptăm metroul câteva minute, numărând persoanele din jur şi întrebându-ne extrem de nedumeriţi unde s-or duce cu toţii. Metroul vine, oameni vor să coboare, oameni vor să urce. Ignorăm tot şi urcăm. Din 4 părţi se lipesc alţi oameni de noi. Unul citeşte, îl injurăm. Unul ascultă muzică şi un sunet firav răzbate prin căştile înfipte între ciocan şi scăriţă, îl înjurăm. Altul stă pur şi simplu cu ochii în gol şi îl bodogănim că n-a stat acasă. Al 4-lea e un coleg de servici şi îi zâmbim încercând zadarnic să găsim un subiect de conversaţie. Lângă el, nevastă-sa ne priveşte alb şi o analizăm din cap până în picioare, neratând pantofii urâţi şi eşarfa prea roşie.

- Neonul din birou ne oboseşte. Constatăm că mai toţi colegii au cearcăne şi o nuanţă prea palidă a feţei. Ne aruncăm unul altuia câte un ‘Neaţa’ plin de silă, lene şi nesimpatie. Discutăm despre vreme, meci, politică. Apoi amuţim absorbiţi de treburi sau de gânduri.

- Ocazional, izbucnesc conflicte. “Îmi pare rău, eşti pe dinafară”, “Să taci când vorbesc eu”, “Adică ce vrei să spui cu asta, te iei de mine?”, “Cine te crezi?” După conflictele directe urmează războiul rece, tăcut, şoptit printre birouri. Se nasc tabere, alianţe, se semnează amnistiţii. Dacă ai fost văzut într-o tabără nu mai poţi interacţiona cu altele. Biroul este cel mai dur spectacol de Survivor pe care îl ştii. Se fac propuneri de eliminare, se duc lupte de gherilă, toate sub aparenţa unei echipe bine consolidate, ca o mare familie.

- Seara, după reluarea spectacolului din mijloacele de transport în comun, te îndrepţi recunoscător spre un centru de relaxare. Dacă e o sală de gimnastică, cei din jur vor transpira prea mult, vor lăsa aparatele ude, vor vorbi în timpul orei, vor aglomera vestiarul. Dacă e o terasă/restaurant/berărie, cei din jur vor vorbi prea tare, vor fuma prea mult, serviciul e prost, masa murdară, toaleta ocupată, prietenii întârzie.

- Te retragi obosit în apartamentul tău. Prea obosit ca să mai discuţi cu soţul/soţia, pisica, colegul, mama. Te uiţi la un film unde toţi par fericiţi sau dacă nu se aruncă în aer cu furie. Apoi adormi.

Dacă vă regăsiţi în paşii dansului de societate, este un moment bun să faceţi ceva ca să dispăreţi de pe listă. Încercaţi doar o zi să vă treziţi devreme zâmbind, să citiţi două pagini de carte după ce aţi pierdut metroul şi să nu vă plângeţi de aglomeraţie, să vă placă vremea chiar dacă e ceaţă cumplită, să spuneţi “Bună dimineaţa” şi “La revedere” (nu “neaţa” şi “pa”), să nu înjuraţi şi să nu împingeţi pe nimeni, să nu vă consideraţi toţi colegii proşti sau/şi nesimţiţi/inferiori/scandalagii/incompetenţi, să vă bucuraţi de timpul liber, de vorbă, de dragoste, de prieteni. Încercaţi să adormiţi zâmbind, încântaţi de ziua ce tocmai a trecut şi nerăbdători pentru cea care vine. Poate dacă ne-am bucura de oamenii din jurul nostru, n-am mai fi o comunitate de maimuţe zăpăcite şi gălăgioase, care se scarpină pe burtă şi se tânguie toată ziua (atunci când nu-şi fură bananele una alteia).

Joi

E prea întuneric. Poate chiar plouă. Nu văd nimic. A da, trebuie să deschid și ochii ca să văd.
Cu gândurile astea îmi consum câteva minute importante în pragul dimineții. Apoi încerc să recuperez timpul pierdut și mai rău întârzii. Ies pe ușă fără ruj, cu cei mai comozi și lăbărțați pantofi, verificând des ceasul. E bine, ajung. Pierd primul metrou și citesc relaxată 6 minute până vine altul. Mă înghesui involuntar cu cartea deschisă și fără să mă țin de bară (necesită antrenament!). Prind cu greu al doilea metrou și consult bucuroasă ceasul. Ajung. Metroul decide să staționeze în tunel în așteptare. Mă uit la ceas un pic stresată și mă lipesc de ușă socotind o lansare cu bătaie lungă. Încă ajung. În sfâșit poposește în stație, deschide ușile cât să mă strecor și ies prima din metrou, urc prima pe trepte și văd prima fundul microbuzului care se îndepărtează. Am ajuns. Uimit de dosul primit, consult ceasul. La fix. Revin la metrou - căci ruta alternativă are alt punct de plecare – și văd alt dos, al metroului. Citesc 4 minute și mă urc în metroul aproape gol.

Ruta alternativă este în reconstrucție. Pe scurt, șantier. Mă felicit că nu am tocuri și patinez prin noroi 20 de minute. Ajung târziu și mă jenez cumplit de pantofii mei stâlciți și plini de noroi și de ciorapii stropiți nepermis de mult. În fața intrării o duduie coboară neatinsă dintr-un taxi. O privesc cu ură. Are pantofi curați. O depășesc grăbită, dar mă ajunge din urmă la lift. Abia atunci constat că are părul ud și se examinează uimită, nesigură de hainele pe care le poartă. Am uitat de ură și ne privim complice. Îmi șoptește stins: „M-am trezit târziu”. Deja ne zâmbim. Ea coboară la 3, eu merg mai sus. La 3, un nene drăguț mă informează că ar fi bine să cobor pentru că liftul nu merge mai sus. Ies umil și urc pe scări. Mă opresc direct în baie și-mi spăl agitată ciorapii și pantofii. Târziu, foarte târziu, ajung la birou.

După o somnolență de 8 ore plus pauză de masă, găsesc foarte plăcută ocazia de a mânca o pizza în oraș. N-am mult timp, la 7 fără un sfert trebuie să mă prezint la Ateneu (a început stagiunea!), dar pentru un prieten și o vorbă se găsește timp mereu. Surprinzător, și prietenul mai are treburi și terminăm de mâncat suficient de devreme cât să apuc să stau de taclare jumătate de oră cu tovarășii de la renne, reuniți la o roată de bere. E prima oară când îi văd, dar sunt plăcuți și veseli și mă despart cu greu. Ajung alergând la Ateneu la 7 fără 5. Îmi ocup locul, îmi amuțesc telefonul, îmi adun gândurile și cu ochii închiși și degetele neliniștite, savurez. Primesc 2 bisuri de solist și 2 de orchestră. O zi plină de noroc!

O problemă matinală

Am acelaşi drum în fiecare dimineaţă. Aşa se întâmplă când eşti angajat cu program fix şi străbaţi o bună parte din oraş ca să ajungi la servici. Mi-e prea lene să mă trezesc suficient de devreme cât să-mi permit alte trasee, aşa că îl aleg mereu pe cel mai scurt. Drumul meu este blocat în fiecare dimineaţă de aceeaşi problemă, apărută acum câteva luni din cauza unei manifestări excesive a dragostei faţă de animale. Să mă explic..

În faţa intrării prietenoase a metroului, trotuarul este larg şi împărţit în două de un strat îngust de pământ unde a fost odată iarbă, poate şi flori. (strajnic împrejmuit cu un gard de metal care nu apucă să ruginească de cât de des este schimbat). O jumătate din acest trotuar a fost ocupată abuziv de un stol de porumbei (haită, turmă, adunare, grup, familie sau cum s-o numi alăturarea atâtor păsări). Sunt pe puţini 50 de capete şi am impresia că numărul e în creştere. Aţi zice că totul este firesc pentru o capitală europeană cu pretenţii, dar ţin să vă contrazic. Parcurgerea respectivei bucăţi de trotuar şi fericitul acces în staţia de metrou sunt condiţionate de cheful acestor păsări de a te izbi în plin la decolare, de rezistenţa la praf (pentru că respectivele degajă nori întregi de mizerie), de strategia de navigaţie în jurul găinaţului şi de norocul de a fi botezat cu cina porumbeilor. Ba uneori, un om cu milă le hrăneşte cu o pâine întreagă cumpărată special, fapt care le determină să nu se mai deplaseze deloc spre înaltul cerului la apropierea trecătorului, blocând complet accesul. Cred că în curând vor ajunge nişte găini grase, fără posibilitate de zbor (sau pur şi simplu fără chef s-o facă). Nu ştiu dacă respectivul domn le îngraşă cu vreun scop ascuns.

Ei bine, de regulă trecătorii ocolesc cu teamă această porţiune, înghesuindu-se pe bucata rămasă şi uitându-se cu jind la terenul pierdut. Dar nici asta nu le-a mulţumit pe zburătoare. Încet, încet ocupă şi restul trotuarului, avansează până pe treptele intrării la metrou şi mă tem că vor invada tot cartierul. În zonă nu se mai aventurează de mult nici picior de câine sau pisică şi, în curând, nici oamenii nu vor mai îndrăzni (exceptându-i pe cei care plătesc bir din pâinea zilnică). Nu îndemn, Doamne fereşte, la o vânătoare de porumbei pentru a face curat în capitală. Dar nici nu înţeleg de ce ar beneficia de un tratament special (personal prefer pisicile şi sunt convins că aş fi întâmpinat cu proteste dacă aş aduna un grup de 50 de mâţe fericite la gura metroului).

300 (autobuzul)

Femeia se privi în geamul autobuzului până când toți ceilalți urcară. Apoi urcă și ea, dezlipindu-se cu greu de geam. Aglomerație. O femeie cu părul roșu și ochelari de soare negri. Își zări reflexia în ochelari și zâmbi mulțumită. Își feri privirea brusc când observă două sprâncene roșii arcuindu-se furios deasupra ochelarilor.

Doi puști de școală coborau și urcau la fiecare stație. Știau toate detaliile locurilor și căutau mereu să se surprindă reciproc cu mici schimbări. Un bărbat corpolent, într-o cămașă albă aproape udă complet de transpirație îi răcni în urechea stângă. „Faceți loc, e gravidă, lăsați-o să stea jos!” Se înghesui între puști și ușă, iar aceștia o priviră cu ură. Nu mai vedeau afară. Gravida se așeză în locul unui binevoitor. Bărbatul asudat îi făcu zâmbind puțin loc.

Autobuzul opri. Băieții coborâră fericiți și urcară la loc în spatele unor adolescente zgomotoase. Vorbeau tare și ascuțit. Purtau bijuterii strălucitoare din sticlă și metal care făceau gălăgie la fiecare pas al autobuzului. Pentru o clipă își regăsi profilul în zorzoanele fetelor. Era frumoasă. Era sigură de asta. Își aranjă zâmbind o șuviță de păr. Bărbatul se foi și o incomodă. Vru să protesteze, dar într-o picătură grasă de sudoare își văzu chipul frumos și se potoli. Până la umă era și el bun la ceva.

Gravida vroia să coboare. Îi făcură loc și coborâră cu toții: băieții, adolescentele zornăitoare, ea, bărbatul asudat, femeia cu părul roșu. Apoi urcară respectând ordinea. Ar fi vrut să urce ultima, să mai aiba câteva clipe de oglindire în geam, dar 4 perechi de ochi o priveau suspicios. Ar fi vrut ca bărbatul să ocupe locul gravidei, dar insita că el coboară la următoarea. Se așeză femeia cu ochelari de soare. În zorzoanele fetelor soarele se reflecta într-un curcubeu frumos care dădea farmec până și podoabelor ieftine. Nu mai avea aer. Se răsuci smucit spre ușă și reuși să-și zărească fața în geamul autobuzului. Picături nedefinite de sudoare îi încununau fruntea albă. Era frumoasă. Evident. El îi spusese asta de câteva ori. Nici prea multe ca să-l creadă ipocrit, nici prea puține ca să uite.

Bărbatul se scurse spre ieșire lăsând un miros greu și umed în urmă. Fetele șoptiră între ele o remarcă răutăcioasă suficient de tare încât să audă jumătate de autobuz. Bărbatul încercă să protesteze din stație, dar ușile se închiseră și protestele lui plutiră în aerul orașului alături de multe alte proteste ale după-amiezii. Cineva deschise un geam. Deci se putea, de ce-or fi așteptat până acum? O adiere răcoroasă i se strecură pe șira spinării. Mai avea doar câteva stații.

La Piața Victoriei coborî multă lume. Autobuzul era aproape gol. Se putea privi în liniște în orice geam ar fi dorit. Era frumoasă. Cu tot cu firele albe (3 la număr) și cu ridurile fine de sub ochiul drept. Se pierdu în propria imagine. Câteva femei cu poșete mari se ridicară de pe scaune și o înghiontiră în trecere. Invidioase. Ea era frumoasă. El o iubea.. O iubea? Asta nu i-o spusese niciodată. Dar o simțea. O fi de ajuns? I se părea că a devenit mai frumoasă, deși ultimele gânduri îi formaseră mici riduri în colțul gurii. Băieții continuau să coboare și să urce. Stupid. Dacă n-ar iubi-o? Gândul i se topi într-o pastă moale și urât mirositoare. Autobuzul trecu pe lângă un magazin și se zări prin geam în vitrina acestuia. Era frumoasă. Chiar și așa, transfigurată prin două geamuri.

Autobuzul coti brusc alungându-i imaginea. Coborî la ultima stație împreună cu băieții. O priviră admirativ. A rezistat până la final. Sau poate doar și ei știau că e frumoasă.

Atenție, drum cu denivelări!

Stiți cumva de ce în decursul celor 110 km de autostradă dintre București și Pitești sunt cel puțin 7 indicatoare care anunță un drum cu denivelări? Menționez că autostrada respectivă nu se află în vreun proces de reabilitare. Nu există limitatoare de viteză ca în oraș și oricum indicatorul pentru acestea are o singură gâlmă, așa că nu reușesc deloc să găsesc nici o justificare acestor indicatoare. Gropi astupate cu vârf sau libere sunt oricum peste tot.

Am căutat pe Internet alte semnificații ale indicatorului. Am găsit „Drum pitoresc”, „Locul unde am văzut o femeie dormind”, „Dealuri”, „Tunele”. Cred că „Drum pitoresc” s-ar potrivi autostrăzii noastre, deși e în câmp și aproape dreaptă pentru că uneori am văzut berze și traversează câteva păduri frumușele. E drumul pe care-l cunosc cel mai bine ca șofer și pasager și constat că de când îl străbat ca șofer petrec mai puțin timp la destinație. Mă ispitește faptul că în doar două ore ajung. E ca și cum aș traversa Bucureștiul. Asta nu e neapărat bine pentru că iubesc locul de la celălalt capăt al autostrăzii și nu am mai reușit de mult să stau câteva zile acolo. Ar trebui să mă gândesc serios la o astfel de vacanță.

Al doilea semn de circulație ca frecvență pe autostradă este „Atenție, alte pericole!” Este un semn pe care nu l-am înțeles niciodată, așa că nu voi intra în dezbatere acum. E oricând posibil să întâlnești cu șofer cu probleme de atitudine și cu mai mulți cai decât minte. „Atenție, alte pericole!” ar trebui pus pe toate drumurile sătești, comunale, județene, naționale, europene, etc. Probabil ar trebui lipit și pe câteva mașini cu posesori menționați mai sus.

Drumuri line!

De ieri și de alaltăieri

Pentru nostalgicii de dincolo de ecran, am fotografiat o expoziție de mașini de epocă. De fapt, este nostalgia mea față de Doctorul Jasen  și întâmplarea fericită că m-am aflat în preajmă și cu aparatul la purtător. Pe Doctorul Jasen mi l-am închipuit în 1st Class Limo, dar una roșie. Pe mine m-am văzut în cea albă și mică, gonind pe Transfăgărășan. Sper că am fotografiat una pentru fiecare. Drum bun!

Șopârla

Era aproape 8 jumătate. La ora aceea Bucureștiul miroase un pic a mare, pentru că e iunie și sunt vreo 30 de grade la ora 8. Mergeam cu gândurile mele, în general optimiste, iar nările mele nesățioase se străduiau să regăsească mirosul sărat al mării cât mai mult.

Trebuia să traversez pe acolo pentru că destinația mea era pe cealaltă parte a drumului și nu exista o trecere de pietoni la mai puțin de 2 stații de autobuz. Era liniște, o oră prea matinală pentru bucureșteni, iar cei câțiva care se treziseră goneau în briza aerului condiționat din mașinile lor. Atunci am fost martora unui accident tragic. Ea vroia să traverseze spre mine. A apucat să meargă cam jumătate de metru și apoi s-a oprit înmărmurită, uitându-se fix la mașina care venea spre ea. S-a întors și a încercat să fugă, dar nu a reușit. Mașina a lovit-o în plin și a sfârtecat-o brutal. Nici măcar n-a oprit. Rămășițele ei s-au împrăștiat pe asfalt și cred că mai sunt și acum tot acolo.

Sunt ultima persoană care a văzut-o în viață. Mă tot întreb dacă m-a văzut și dacă a sperat că o pot ajuta. Nu am făcut nimic. Am stat și m-am uitat cum este ucisă, deși cu o clipă înainte mă bucurasem de apariția ei în liniștea mea matinală. Era drăguță. O fi avut familie? Am văzut cât de mult s-a temut.

Sigur, puteți spune că e vina ei că a traversat prin acel loc, nesemnalizat ca atare. Dar vă asigur că două stații de autobuz e drum lung pentru o șopârlă și nici nu știu dacă ar fi ajutat-o cu ceva să traverseze pe trecerea de pietoni. Șoferul n-a simțit, n-a oprit, n-a văzut. Să nu spuneți că e doar o șopârlă. Dacă un elefant ar strivi un om care traversează savana fără a respecta regulile de circulație ale acestora, n-ați spune că e doar un om.

Am asistat la o crimă și n-am făcut nimic. Voi trece des prin acel loc și îmi voi aminti, mă voi frământa și mă voi întreba dacă m-a văzut, dacă mi-a așteptat ajutorul, dacă și-a pus speranțele în mine, iar eu am dezamăgit-o fatal. Mă voi întreba care au fost motivele care au determinat-o să-și asume asemenea risc și ce speranțe își pusese în locul în care vroia să ajungă. Poate doar vroia să se încălzească la soare, poate venea de departe și în drumul ei nu putea trece decât pe acolo. Nu voi ști niciodată pentru că am stat și n-am făcut nimic, iar șopârla a fost omorâtă.

Contrasens

M-am considerat mereu un participant la trafic care circulă pe contrasens. Ca în bancul acela cu badea Gheorghe care, la volan fiind, aude la radio un anunţ: „Pe autostrada A1, un nebun circulă pe contrasens!”. Nemulţumit, protestează: „Nu unul, ci sute, sute!”. Dar contrar bancului, pentru că şi aici am ales contrasensul, eu ştiu că sunt nebunul.

Am circulat cu viteză maximă pe contrasens în toţi anii de şcoală. N-am acroşat pe nimeni violent doar prin natura norocului. M-au izbit însă obstacole şi semne de circulaţie prevăzute pentru cei care circulă normal. Uneori au lovit după ceafă, alteori au fost şuturi, dar de cele mai multe ori au ţintit direct în inimă. Eram un copil fără carnet.

Şcolile superioare m-au învăţat multe. Rotori, convergenţe, statistică. Am învăţat să-mi evaluez şansele, să-mi construiesc programe de calcul şi de înfrumuseţare de imagini. Am învăţat şi mecanică pentru a-mi repara scurgerile de ulei şi blocajul inimii. Tot nu mi-am luat carnet.

Uneori, oamenii mă văd şi realizează că nu merg pe unde trebuie. Mi s-a întâmplat de curând, la servici, când tot proiectul a mers înainte, iar eu am fost împins pe alt drum, lăturalnic şi necunoscut. Problema cu mersul pe contrasens este că nu poţi opri pe dreapta pentru o scurtă pauză, nu ai timp să-ţi tragi sufletul, iar dacă nu eşti atent la drum ceilalţi te declară vinovat. Aşa că iată-mă în faţa unui drum necunoscut, îngust şi nesigur. Mi-am luat carnet de câţiva ani, sunt în regulă.

Acum ceva vreme, mergând bucuros spre valea Prahovei, mi-am găsit tovarăş. Pe proaspăta centură a Ploieştiului, cu două benzi pe sens şi parapet despărţitor, perechea mea venea cu emoţie pe contrasens. A apărut din ceaţă, lipit de parapet, într-o Dacie 1310, roşie şi cu vechimea corespunzătoare. Avea farurile vag aprinse. Am reuşit s-o observ datorită maşinilor din faţă care au ocolit-o evident, lăsând-o descoperită în faţa ochilor mei. A dispărut ca un gând, dar acum ştiu că există. Şi, cu timpul, vom ajunge sute, sute.

Despre bloguri

La început am crezut că blogul este o extensie firească a jurnaliştilor. Constrânşi de patronat să abordeze un anumit punct de vedere şi de hârtie să se încadreze într-un anumit număr de cuvinte, jurnaliştii se pot exprima liber şi nelimitat pe blog. Ba chiar, această îndeletnicire le aduce fani şi creşte numărul cititorilor publicaţiei la care jurnaliştii au ştatul de plată. De aici şi găzduirea blogurilor pe lângă varianta online a publicaţiei (vezi Adevărul , revista Tango , revista Elle , ş.a.).

Apoi am constatat că lucrurile s-au schimbat şi că din ce în ce mai mulţi aleg această formă de exprimare: frustraţi, liceeni, formatori şi informatori de opinie, societăţi comerciale, în fine, orice persoană cu degete, calculator (sau telefon mobil performant) şi conexiune la Internet. A devenit o modă şi nu mai eşti true dacă nu te regăseşti în nesfârşitele liste de bloguri. Dar, mai mult de atât, a devenit o afacere.

Ca să obţii un câştig decent din întreţinerea unui blog, întâi de toate trebuie să postezi reclame. Fie că faci direct contracte de publicitate cu firmele interesate, fie că apelezi la contracte de afiliere (gen Google AdSense ), acesta este clar primul pas. Ca în bancul acela în care un individ se ruga febril Domnului să câştige la loto şi, într-un final, Domnul exasperat îl roagă să cumpere măcar un bilet. Deci, publicaţi reclame.

Partea cea mai dificilă a obţinerii de câştiguri din reclame este să-ţi convingi vizitatorii să le parcurgă. De acord, pui reclamele la vedere, dar dacă este o reclamă trimisă de Google aleator şi se referă la data morţii tale? Pun pariu că 90% dintre cei care au văzut acea reclamă se închină (într-un mod adecvat religiei proprii) şi stucheisc „Piei drace!” închizând pagina imediat.

Apoi, trebuie să şi ai vizitatori. Există prieteni, cunoştiinţe, colegi, familie, alţi posesori de blog în căutarea succesului, reclame. Dar există şi bloguri fenomen, ca cel al adolescentei Tavi Gevinson  (are 30000 de vizitatori zilnic după doar 2 ani de activitate).

Mai există şi situaţii disperate. Exemplificare: Băsescu, Băsescu, Geoană, flacăra violetă şi orice altă frază care generează scandal. Cum nu-mi doresc un blog asemănător ziarelor de scandal, voi arbora pana violetă. Şi ca să nu umblu cu pana vopsită, declar: am luat pana de la Wikimedia Commons şi am făcut-o violetă conform ultimului curent în politica românească.

Arta liberă

Vorbeam deunăzi despre responsabilitate ( http://ofz-dictionarexplicativ.blogspot.com/2009/11/sa-redefinim-termenii-din-dictionar.html ) şi despre implicaţiile ei în tot ce ne înconjoară şi ne tulbură gândurile şi somnul. Revin asupra aceluiaşi subiect numai din cauza faptului că uneori perspectiva se schimbă şi panorama se transformă într-un coltlon întunecos şi necunoscut.

Responsabilitatea vine la pachet cu dorinţa. Artistul, un caz aparte de libertate exprimată şi asumată, îşi primeşte mult dorita recunoaştere dacă reuşeşte să convingă criticii, specialiştii şi publicul de valoarea produsului său. Astfel, libertatea sa este îngrădită chiar de cele mai stricte reguli, cele ale gustului propriu altui om. Istoria artei este doar o mică parte din baza acestui gust, pentru că altfel toate statuile ar fi fost Afrodita şi toate picturile ar fi reprezentat îngeraşi sau oameni bogaţi. Cine a decis că Dali este un geniu şi nu un nebun? Şi cât de siguri putem fi de această decizie? Puterea criticului este dată de poziţia şi credibilitatea sa, de sprijinul altor critici, de abilitatea celor de la marketing de a vinde produsele apreciate de el.

Artistul primeşte responsabilitatea de a respecta decizia criticului atunci când doreşte ca produsele sale să se vândă. Poate, desigur, să ignore această părere şi să persevereze, dar atunci banii şi recunoaşterea mai pot veni numai după moartea artistului şi a criticilor contemporani lui. Există cazuri. Revoluţiile în artă se fac greu, pentru că mentalitatea se schimbă şi mai greu.
Dar ce se întâmplă de când Internetul a dat tuturor posibilitatea de a fi critic şi artist în acelaşi timp? Vă spun eu: capra vecinului e acră, strugurii verzi trebuie să moară, o luptă pe publicare şi pe anonimat. Cei care au plantat sămânţa, fie ea şi cu intenţia de grâu bun, se bucură de o nesperată buruiană comercială aducătoare de trafic şi cote bune în lumea online. Contestatarii pot doar convinge alţi contestatari să le aducă un pic de trafic pe blogul personal, locul de autorecunoaştere supremă, sărac şi liber.

Să exemplificăm:
http://revistascriitorului.ro/nu-uita/comment-page-1/#comment-694
şi
http://www.revistatango.ro/concursul_s_a_incheiat_dragostea_continua-522.html

Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)
Să redefinim termenii din dictionar

Toleranţă

Răspuns la articolul doamnei Anemari Necşulescu - http://anemari.revistatango.ro/2009/09/calatorie%E2%80%A6-informativa/

Traversez traficul bucureştean cu minim două tramvaie, de minim două ori pe zi. În jurul meu lumea se ceartă, se înjură, se împinge, se agită inutil. Am descoperit că atât cei cauzatori de zgomot, cât şi cei deranjaţi de zgomot sunt la fel de vinovaţi. Şi apelativele curg: “mamaie”, “duduie”, “nesimţitule”, “manelist”, “rocker”, “puşti idiot”, “ţărancă”, “ţigan”, etc.
Zilele trecute, de dragul celor din tramvai probabil, un vatman zelos a închis uşile în nasul unei femei gravide care alergase vizibil după mijlocul de transport pentru că doamna era de altă etnie. Două fete acre şi simandicoase o comentară pe aceeaşi însărcinată că toarnă copii la normă. Probabil se cunoşteau de multă vreme pentru că eu nu mi-aş fi permis să fac afirmaţii despre istoricul medical al doamnei altfel.
Şoferul unei ambulanţe cu toate sirenele şi semnalele luminoase pornite a fost apostrofat de colegii mei de trafic pentru că a ales un traseu aglomerat şi împiedică tramvaiul. Mi-am cerut scuze în numele celui care a îndrăznit să nu consulte harta RATB îinainte de solicita salvarea într-o zonă aglomerată.
Iritat de fundalul sonor care răzbătea prin căştile unui tânăr, un individ puţin mai în etate decât sursa de zgomot a urlat, înjurat şi bodogănit până la coborârea măreţei sale persoane, acoperind cu mulţi decibeli firicelul de muzică neplăcută lui.
Oameni duhnind a parfum de orice calitate, strâmbă din nas când văd oameni săraci mirosind curat doar a săpun.
O doamnă elegantă, care-şi plimba copiii obraznici şi în continuă mişcare cu un autobuz foarte aglomerat, a pleznit peste faţă o tânără care a îndrăznit să-i roage pe micuţii de 10-12 ani să nu mai tropăie pe picioarele ei. “Tineretul din ziua de azi nu mai are ruşine, ar trebui bătuţi toţi cu parul” susţinu doamna, uitând că şi progeniturile dânsei vor ajunge în acea categorie cât de curând.
Totul ne deranjează, ne enervează, ne irită. Frustarea şi nervii participanţilor la viaţa comună a drumurilor ating cote înalte. Surprinzător, facem acelaşi traseu în fiecare zi, ne ciocnim aproape de aceiaşi oameni, dar nervii nu contenesc. Mă întreb dacă doar am devenit teribil de egoişti şi ni se pare firesc să se întâmple totul conform normelor proprii sau chiar suntem atât de intoleranţi. Oricare ar fi motivul, este trist.

Îndoiala
Steve Vai la Cerbul de Aur 2009