Început de toamnă

E toamnă. O recunosc în ceața de dimineață, în aerul rece care mă mușcă de mâini, în privirile obosite și iritate ale colegilor de metrou. E întuneric mai mereu în timpul liber pe care-l mai am. Și totuși..

Printre frunzele colorate și foșnitoare care îmbracă asfaltul, ocolind cu grijă petele de noroi, visând la un cer senin și un soare cu dinți rotunjiți, își face loc un nou început. Se mișcă încet, e nesigur, îi bubuie inima în urechi și îi transpiră mâinile la fiecare metru parcurs. Mi-e imposibil să conturez ziua de mâine. Sângele aleargă grăbit în vene care nu-l așteaptă, doar e toamnă și toamna viața încetinește, se pierde într-un relanti de câteva luni. Magazinele zornăie de produse de Crăciun deja și eu tânjesc după încă o rază de soare, după încă un sfârșit de săptămână cu vreme bună. Începe, în sfârșit începe și mă întreb dacă am ales bine toamna, dacă nu trebuia să mai aștept până la primăvară când toate se trezesc și totul începe. Dar nu, a vrut să vină acum. A ales.

Mă întreb uneori dacă toamna mai se cade să înceapă ceva. Cum ar fi o nuntă în noiembrie, printre frunze zburătoare, zâmbind indiferent unui vânt răutăcios? Și oare s-ar putea un nou început în toamna vieții, o nouă slujbă, o nouă preocupare? Sunt permise visele închegate cu brumă, într-o dimineață de toamnă târzie? Descurajările au curs, uimirea a umbrit chipurile obișnuite cu zilele mohorâte. Nemulțumirea se întinde ca noaptea, dar totuși dovada îmi mângâie palma și nu pot tăgădui că de data asta toamna a venit cu un nou început. Să fie o excepție sau blestemul deprimării aruncat bietului anotimp să fie doar părere?