Despre neputință

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Ne cunoșteam de mult și uneori ne întâlneam pe stradă. Jocurile cu tine erau cele mai interesante și deosebite și toți copiii te invidiau, te admirau și se temeau de tine în același timp. Eu nu. Învățasem să privesc adânc în ochii tăi negri și să te prind de mână uneori, când nu erai atent. Ba chiar făcusem o vrajă ca să te întâlnesc pe stradă. Închideam ochii și îmi imaginam cum te ivești dintr-un punct mic al orizontului. Îmi imaginam tot, haine, jucării, mâinile tale înfundate în buzunare și privirea cercetătoare. Uneori, când deschideam ochii tu chiar apăreai la capătul străzii. Îi ziceam vraja mea secretă, iar când nu mergea dădeam vina pe ce-mi venea la îndemână.

Atunci îmi mersese vraja și mă grăbeam să ajung lângă tine. Nu ziceai nimic și priveai în jos. Te-am privit un pic înciudată și-apoi te-am întrebat răspicat dacă ești supărat pe mine. Ai zis că nu. De-acum puteam înfrunta toate necazurile lumii, puteam învinge împreună orice vânătaie, zgârietură, ceartă. Am zâmbit triumfător și te-am întrebat dacă mergem împreună mai departe. Ai zis că nu. Te uitai fix în jos și aveai un ton tăios, îndurerat. Te-am cercetat din priviri, dar nu aveai semne de lovituri și nici nu părea să te doară burta. Două cute adânci ți se înnegreau între ochi și nu te uitai deloc la mine.

M-am apucat să-ți povestesc de vraja mea secretă, dar nici nu m-ai auzit, nici nu te-a impresionat. Erai singurul care afla de ea. Apoi mi-ai zis să plec. M-am uitat la tine pierdută și m-ai împins. Abia începusem să protestez, că te-ai întors pe călcâie și ai plecat. Un miros greu de durere a rămas în urma ta.