Despre viitor

Mi-e drobul de sare greu. Cred cu tărie în întâmplare, în ciocniri inevitabile ale norilor și în bătăile de aripi ale fluturilor. Mă uit la mine, necunoscut și apropiat, sânge și vise și știu sigur că rezultatul proiectat în oglindă nu-mi aparține așa de mult cum credeam odată. Sunt o sumă, o integrală, o arie. Sunt un ocean de întâmplări, de alegeri, de oameni.

Fac pace cu trecutul ușor, iar cu prezentul sunt prieten. Nu am regrete și știu că mai am multe de făcut, de visat, de descoperit. Viitorul însă mă sperie. Nu-mi fac planuri și stau cu inima strânsă așteptând dimineața. O simt mai acut ca niciodată, simt imprevizibilul cum mă pândește după fiecare zi. Nu mă ajută nici horoscoape, nici stele, nici ghicitoare. Nu mă pot ajuta decât eu și pare mai absurd ca niciodată. De ce tocmai eu, de ce tocmai acum? Fericirea își înfige colții de îndoială în carnea mea moale și fără apărare. Nu, nu mi-e teamă de bătrânețe, de singurătate, de inutil.

N-aș vrea să se mai termine azi. Simt timpul cum fuge și l-aș lega de urechi, să nu-i mai atingă picioarele pământul. Gonește și șuieră ca vântul înaintea furtunii. Pierdut în confuzia zilnică, sunt ca un gândac care așteaptă iarna. Fie aroma prăjiturilor de Crăciun, fie înghețul. Am ajuns într-un punct de echilibru. Furtuna se aude din ce în ce mai aproape. O simt și îmi ascund fericirea în adâncul sufletului hotărât să trăiesc și ultima firmitură. Am mușcat din cel mai dulce fruct. Nu știu ce va aduce mâine, dar știu că ieri va fi amintirea gustului și a parfumului său unic. Pentru totdeauna.