În ajunul ajunului

Mergeam pe stradă cu ochii fixați pe asfaltul neregulat. Oamenii se loveau oricum de mine, fie că îi ocoleam, fie că nu. Așa că preferam să-mi țin ochii ațintiți pe caldarâm și pe pachetul greu pe care îl căram de ceva vreme. Nu vroiam să renunț. Căutam cu îndârjire o bucată de panglică și două plicuri. Era musai, pentru desăvârșirea cadourilor de Crăciun.

Mulțimea părea că vine din toate direcțiile. Oricum aș fi cotit, un flux compact de oameni îmi venea din față, ca un crivăț rău. Încărcați de pachete și pungi, vorbind tare sau izbind violent în toată lumea, îmi păreau fără control, fără limită. O scamă uriașă mi s-a oprit pe gulerul hainei și cum eram prea încărcată să o alung m-am zgâit la ea o vreme. Ciudat, dar scama a dispărut. Mergeam încet și mi-am ridicat totuși privirea supărată să văd proveniența scamei. Cerul cernea scame mari, albe.

Nu cred că a durat mai mult de 10 minute. Fără nici un pic de zgomot, fără nici o adiere de vânt, aproape neobservat, cerul a cernut astăzi primii fulgi de nea ai Bucureștiului. Durerea absurdă mi-a fugit din picioare și pachetul destinat a fi cadou și-a pierdut greutatea. Ca prin minune, mi-a ieșit în drum o librărie care avea și panglica și plicurile de culori potrivite. Mi-am zâmbit pentru o clipă mie însămi, așa nepregătită de drum lung cum eram. Am zâmbit tuturor celor pe care îi port în suflet, fie că o știu, fie că nu. Și mi-a trecut prin cap un gând ușchit: există pentru totdeauna.