Lucian Mănăilescu - 60

Nu știam că românii se mai nasc poeți. Cele câteva încercări rebele care mi-au mai ajuns la urechi se leagă prea mult de sex, violență și alte urâțenii ale pământului ca să-mi mai plec urechea la ele. Văd oricum prea mult pe stradă, prin ziare, la televizor. Când am primit cartea domnului Mănăilescu (redactor șef al revistei 'Fereastra' și scriitor), m-am întrebat reticent dacă într-adevăr mai este loc pentru poezie. Am frunzărit paginile distrat, aruncându-mi privirea pe câte un vers până când am constatat că-mi doresc să aflu și următorul vers. Atunci m-am pus pe citit. Ca să nu ziceți că sunt egoistă, împart cu voi bucuria lecturii unor poezii autentice, regăsite parcă după o lungă boală ( a mea). Volumul conține 60 de astfel de mărturisiri.

XVIII
Copilul din mine a îmbătrânit
devenind o clonâ perfectă a iluziei
și de aceea îți spun:
să nu ai decât o inimă
și niște munți în față tocind memoria
altui timp, care e atât de departe
încât nici tristețea nu i se mai aude.

XXVII
Despre anul acesta nu am
prea multe amintiri,
câteva pietricele colorate,
câteva cochilii de melc,
un sentiment ca o bomboană sticloasă
și o vagă certitudine că am fost
fericit...

A fost anul în care puii de cuc
se nășteau în cuiburi străine
și dragostea mea pentru tine
umbla pe străzi salutând
copacii și zidurile.

Anul în care imaginația mea
s-a internat în spitalul de îngeri
unde mi s-a spus că poezia
e incurabila.