14 februarie 2012

Așa o zi măreață nu puteam să las să treacă fără a face o observație. Măruntă, dar personală. Nu sunt nici pro, nici contra Sfântului Valentin, sunt cumva pe lângă. Nu pentru că n-aș iubi sau n-aș cunoaște stările stupide de îndrăgosteală cronică manifestate prin leșin la apropierea miracolului, transpirație abundentă și vise cu ochii la stele. Nu, nici n-am suferit din iubire ca să mă transform într-o scorpie care urăște sexul celălalt și nu-și poate închipui viața decât acrită în propria carapace. Am iubit și-am suferit, am dus dorul, mi-am numărat lacrimile și mi-am dat inima cu două mâini ca s-o primesc înapoi un pumn de cioburi. Și ce dacă? E problema mea cu viața, cu ce am fost în stare să fac din ea. Nu simt nevoia să mă tragă calendarul de mânecă ca să-mi aduc aminte să spun 'te iubesc' și nici n-aș face-o la comandă. De fapt, ca să fiu sinceră, am spus o singură dată 'te iubesc' cu voce tare. I-am spus bunicii, într-o zi de aprilie, acum mulți ani. Ceilalți au trebuit să înțeleagă singuri din subînțelesuri.

Acum nici să mă iau de bieții oameni care vor să facă vânzare cu orice preț și cumpără în neștire perne roșii din poliester.. Dintr-un sentiment sau altul, intențiile lor sunt bune. Și cine sunt eu să le judec. Așadar astăzi, marți, 14 februarie, am doar unghii roșii (că-s făcute de duminică). Înot prin zăpada bucureșteană la fel ca-n orice altă zi. Și-mi sunt gândurile la cei dragi, ca-ntotdeauna.