Ziua în care m-am oprit

Mă numesc Miruna. De 20 de minute stau în capul scărilor de la stația Piața Victoriei și nu mă clintesc. Privesc treptele care coboară regulat și număr oamenii care se lovesc de mine. 10, 11,.. nu m-am gândit niciodată câți oameni se pot lovi de un punct fix, chiar și când punctul e un alt om. 12,.. M-am născut acum 30 de ani într-o zi de iarnă ca asta. Simțeam fulgii căzând pe acoperiș și vedeam gerul țesând flori pe geamuri. De atunci mă tot mișc, mă tot foiesc prin viață căutând o poziție mai bună, un colț mai însorit, o vecinătate mai caldă. Dar azi m-am oprit.. 15. Îmi privesc picioarele înțepenite pe marginea treptei, cu vârful în aer și călcâiele lipite. N-aș fi crezut niciodată că mă pot opri. Căutând mereu un 'mai bine', un 'mai mult', am uitat termenul de comparație. Sunt o balanță dezechilibrată și mi-am găsit echilibrul într-o stație de metrou la o oră de trafic intens. 18. Loviturile vin inegal, peste mâini, peste picioare, peste spate, ba chiar și în cap m-a lovit cineva. Nu întorc capul să-i privesc pe cei care mă lovesc. Desenul ritmic al treptelor mă hipnotizează, iar murmurul numărătorii îmi golește mintea de orice alt detaliu. 21. M-am oprit și absența dorinței mele de a ocupa un loc mai bun nu pare să oprească și loviturile. Dimpotrivă. E un spațiu public și loviturile curg. Cred că au mai trecut vreo 10 minute și nu mă pot decide să cobor o treaptă sau să fac cale întoarsă și să analizez altă direcție. Sunt blocată între înainte și înapoi, între ieri și mâine, între eu și ceilalți. 25. "Domnișoară vă rog să eliberați spațiul" îmi strigă un paznic fără să se apropie de mine. Îi aud vocea străpungând mulțimea și simt mai multe perechi de ochi ațintite asupra mea. Totuși loviturile continuă, deși cineva a observat că obstrucționez traficul. Mai aud ceva de o amendă, niște înjurături și foșnetul pungilor care invariabil îmi lovesc picioarele. 30. Nu, nu sunt o nebună care se aruncă în fața metroului, insensibilă la întârzierile provocate. Nu sunt nici un terorist rebel care a greșit țara și scopul. Sunt doar Miruna, fata care s-a oprit pe scările de la metrou ca să privească lumea și să-și adune sufletul înșirat prin ultimii 30 de ani. Pentru câteva zeci de minute am luat pauză de la joc. Am numărat loviturile, am privit treptele și nu m-am decis dacă să le cobor sau să le ocolesc. Am fost un obstacol, un impediment. I-am făcut să mă ocolească, dar nu și să mă observe, iar în cele din urmă i-am scos din sărite, nu din apatie. Am privit lumea așa cum e și am înțeles că echilibrul poate fi găsit pe orice treaptă.