Despre teamă

Uneori mi-e teamă că un călător prea grăbit m-ar putea împinge în fața metroului. N-ar fi greu, s-a mai întâmplat. Totuși merg cu metroul în fiecare zi.

Deseori mi-e teamă că merg degeaba în fiecare zi, că drumurile mele sunt sortite unui banal inepuizabil, că toate acțiunile mele nu aduc nimic bun. Și totuși merg în fiecare zi, pe aceleași drumuri, încercând să pășesc frumos.

De unii necunoscuți mă tem. Le citesc în priviri că nu le sunt pe plac, le simt disprețul și le miros dezaprobarea. Dar tot îmi păstrez dreptul de a alege, de a fi altfel, de a fi fericit.

Uneori mă tem că lumea mă va răni, prelung, repetat, fără urmă de milă. Sunt pățită și știu că, voit sau fără voie, oamenii te pot răni. Deschid geamul în fiecare dimineață și mă alătur lor fără să clipesc.

Mă uit în jur și mă tem că mă vor acoperi gunoaiele, că vor dispare copacii și florile, că vor pieri albinele și zăpada vafi doar o amintire. Mă lupt să plantez, să reciclez, să las curat, să contribui cât de puțin și să îndrept infim câte ceva.

Mi-e teamă de vorbit în public. Ei bine da, când sunt în fața unei adunări de ochi, îndreptați cu toții mai mult sau mai puțin spre mine, amuțesc, transpir, tremur. Îmi simt inima bătând ca un clopot și oricât de multe cuvinte aș găsi cu alte ocazii, în acestea niciunul nu-mi mai e prieten. Și totuși, uneori nu refuz să particip la astfel de adunări. Fă ceva ce te sperie în fiecare zi, parcă așa spunea cineva.