Marea

Apa a fost limpede doar pentru câțiva pași făcuți nesigur la mal. Apoi a devenit tulbure, pietrele m-au luat prin surprindere și m-am obișnuit să înot fără să pun întrebări. Curenții, reci sau calzi, m-au dus unde au vrut. Am continuat să înot, fără să-mi mai amintesc cum arăta țărmul. Ce era să fac? Stiu sigur că la un moment dat mă voi îneca, dar până atunci mă pot bucura de adrenalina care îmi curge prin vine. De întâlnirile întâmplătoare cu alți înotători sau cu vapoare ieșite în larg. De soarele care-mi arde umerii, căci eu înot cu ochii în soare, cu fruntea în vânt. De sloiurile de gheață care se formează iarna, de fulgii mari de zăpadă care mi se topesc pe față, de locurile noi care-mi ies în drum și de cele atât de familiare pe care le port cu mine.

Înot încet, nu depășesc pe nimeni. Competiția nu e pentru mine, poate de aceea schimb rar și stilul. Mi-ar plăcea fluture, să zbor peste valuri, dar grația mea nu știe decât broască. Îi admir pe cei care trec în zbor pe lângă mine și uneori mă lupt să mă însoțesc cu ei. Cu unii reușesc, cu unii nu, dar timpul petrecut împreună merită mereu efortul. Am pierdut oameni dragi în valuri. Am plâns până am crescut nivelul mării și am vrut să mă înec, dar valurile m-au ținut deasupra și a trebuit să înot mai departe.

Nu știu niciodată cum se va schimba vremea. De mâine va fi furtună sau arșiță, de-mi va fi calea luminată de stele sau mă vor lovi fulgerele. Înot mereu cu fața spre soare, sperând că va fi bine.