Milan Kundera – Testamente trădate

Citesc cu plăcere orice scriere semnată Milan Kundera. Toate romanele sale m-au ținut aproape până la ultimul rând și multă vreme după ce le terminasem de citit încă mă mai gândeam la ele. Îl privesc pe Milan Kundera ca pe un prieten, scrisul lui mi-e vorbă înțeleaptă povestită la o cafea, în lumina joasă a unei cafenele pariziene.

Testamente trădate este o astfel de poveste. Nu este un roman, nu este o carte de ficțiune. Este o interpretare personală a unor opere care au marcat istoria literaturii și a muzicii. Este o discuție bine susținută despre cum a fost tradus Kafka și de ce a fost interpretat Hemingway, iar operelor lui Janáček le-a fost schimbat finalul. Este o trecere prin lumea romanului modern, prin gândurile și dorințele autorilor de atunci și prin concepțiile celor care le-au moștenit opera. Ca întotdeauna, scriitura este curată, sprintenă, bogată în referințe bibliografice și nelipsită de umor. Ca întotdeauna, despre orice ți-ar povesti, Kundera reușește să te fascineze, să te intrige, să te facă să cauți muzica lui Janáček, să citești proza scurtă a lui Hemingway, să îi recitești pe Kafka și pe Flaubert într-o nouă lumină.

Uneori intenționat, alteori doar supuși modelelor timpurilor, cei care au prelucrat moștenirea artistică a marilor oameni de artă au alterat conținutul și atmosfera creată de aceștia. Argumentele lui Kundera, îmbrăcate în opinia sa bine structurată, dau naștere unui eseu care se întinde dincolo de granițele artei. Ce este amintirea și cum o gestionăm? Cât mai este adevăr sau realitate?

Când studiem, discutăm, analizăm o realitate, o analizăm așa cum apare ea în mintea noastră, în memoria noastră. Nu cunoaștem realitatea decât la timpul trecut. N-o cunoaștem așa cum e în momentul prezent, în momentul în care se petrece, în care este. Or, momentul prezent nu seamănă cu amintirea lui. Amintirea nu e negarea uitării. Amintirea este o formă a uitării. (Milan Kundera - Testamente trădate)