Despre așteptări

Vârsta mea e număr prim, anul care începe se termină într-un fatidic 13, am parcat mașina privind cum îmi traversează alene calea o pisică neagră. Sfârșitul lumii n-a fost în 2012, deși l-au anunțat de multe ori, și nu prea cred să fie nici în 2013. Horoscopul se anunță așa-și-așa, planetele se vor alinia și se vor amesteca, dar cine poate spune cu precizie ceva despre viața mea? N-am purtat nimic roșu la miezul nopții și nici n-am avut bani în buzunare, n-am mâncat pește și nici n-am primit sărutarea corespunzătoare pe fundal de artificii și peisaj cu Empire State Building. Am zis 'Doamne ajută', într-o sufragerie de bloc, sub un bec slab, nicidecum vâsc, am ciocnit și mi-am dorit de toate. Cuprinzător. Să fie.

Nu am făcut listă pentru 2013. Nu am rezoluții aurii, marcate frumos în carnete mereu proaspăt începute. Merg la liber, ca un râu neastâmpărat de munte. Mă pot pierde într-un râu mai mare sau pot rămâne mereu singur, să sting setea turiștilor. Sau mă pot trezi închis într-un tub de beton, ca râurile din Făgăraș. Cine poate ști? Și chiar dacă știe careva, îl rog frumos să nu-mi spună. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu nerăbdarea unui copil care îl așteaptă pe Moș Crăciun. Poate am fost cuminte, poate nu. Voi afla. Mi-aduc aminte de Crăciunul care a durat cinci zile. În prima zi, 25 decembrie, am primit cadourile, nu cerute pe listă, ci doar ronțăite de nerăbdare. Apoi, în următoarele patru zile, Moșul a mai trecut ca să mai lase câte o cutie de bomboane Cip (micuțe, colorate, în cutie rotundă de plastic, cu gust parfumat și ușor dulce). Ne făcusem obicei ca primul drum al zilei să fie la brad. Bucuria era din ce în ce mai mare, uitasem cu totul de cadourile însemnate din prima zi de Crăciun și ne extaziam la fiecare cutiuță de Cip. N-am fost dezamăgiți când rezerva Moșului s-a epuizat. Și am învățat că lucrurile bune pot veni și când nu le mai aștepți, așa, ca din întâmplare.