Să taci..

Îmi alunecă buzele în cuvânt. Cu un ultim efort disperat creierul transmite mesaje de abandonare, de S.O.S către toţi aliaţii săi. Cineva să le oprească, cineva să le facă să tacă! Buzele nu mai ascultă de multă vreme de creier. Doar spasmele inimii le mai fac să tresară, să se deschidă şi să lase fluxul negândit de cuvinte să-şi înăbuşe ascultătorul. Muşchiul slab al inimii se opune tot mai greu şi, uite-aşa, tot echilibrul precar al comunicării se reduce la nişte cuvinte pe care nimeni nu vrea să le audă, dar nimeni nu poate să le oprească. Dinţii se înfig dureros în carnea moale a buzelor, dar ele refuză să tacă chiar şi aşa, sfâşiate şi sărate de sânge. Limba se opinteşte, se încolăceşte ca un şarpe, plămânii refuză să ia aer, dar totuşi cuvintele se împleticesc spre ieşire. Lipsită de aer, inima se sufocă, se îneacă, agăţându-se de cuvinte ca de o mântuire. Răsuflă abia când ele ţâşnesc în ureche, spărgând liniştea şi ordinea firească a lucrurilor. Dar răsuflă doar ca să regrete că a vorbit. Să taci când îţi spune creierul, înainte de a vorbi când îţi strigă inima.