Portret (XVIII)

La capătul celălat al unghiilor roșii, lăcuite îngrijit și rotunjite cu migală, stă o haină ponosită de iarnă. Culorile i s-au șters demult, rosăturile au apărut pe la mâneci și vreo două molii s-au înfruptat dintr-un colț de guler. Totuși, un fular gros, colorat și lucrat de mână ascunde mare parte din defectele ei. Poartă cizme îndoite de timp, lustruite frumos și impecabil de curate. Și-a învârtit o buclă și o umbră de ruj încă îi mai stăruie pe chipul încercănat. Nu e frumoasă, nici elegantă, dar cochetăria ușoară îi dă un aer aparte. O luptă urâtă se duce între ea și timp.

Pentru cine se îmbracă femeile? Nu, nu pentru alte femei, așa cum zic unele guri care încearcă să transforme femeia într-un animal de pradă, sângeros și capabil de orice. Nici pentru a urca pe scara socială, a prinde un post mai bun sau un bărbat mai bogat. Nici chiar pentru vanitatea unei oglinzi care le arată frumoase, în bătaia soarelui de dimineață. Femeile se străduie pentru un el pe care-l așteaptă în fiecare seară. Dacă știe drumul sau nu, depinde doar de el, dar femeia așteaptă cu stăruință, aranjată cu grijă. Își ascunde dorul sub un strat de pudră, își parfumează părul ca o discretă întâmplare și își impune un regim drastic pentru a fi pregătită. Poate în seara asta vine. Nu-și va ierta niciodată dacă întâlnirea lui o va găsi nepregătită.