Peisaj citadin

Aseară am ajuns acasă ca de obicei. Am deschis geamurile larg şi am lăsat soarele după-amiezii să intre unde vrea el şi motanul să iasă unde vrea el. Nu era nimeni altcineva şi m-am bucurat în sinea mea pentru că aveam să-mi desfac în linişte jucăria. De câteva ore eram proprietara unui aparat de fotografiat o frumuseţe şi abia aşteptam să-l pipăi şi să-l încerc. 

Mi-am făcut o salată şi am pus de un grătar pe aragaz (boierie de locatar la bloc). În cele câteva minute rămase, asezonate de sfârâiala grătarului, am deschis cutia, am scotocit prin toate cotloanele ei, am scos tot şi am deschis ghidul la pagina 1: “Ataşaţi cureaua”. Zic, asta am timp să fac acum, unde e cureaua?! Am căutat cu înfrigurare peste tot, cureaua mea lipsa. Mi-am amintit că plecând de la servici m-am oprit într-o staţie de tramvai şi am arătat unei colege jucaria nouă şi sclipitoare. Atunci observasem cureaua şi mă bucurasem că nu trebuie să caut să cumpăr eu separat. Probabil că-mi căzuse pe jos sau o uitasem pe bancă. Am oprit focul la grătar, m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă în 3 minute. 

Nu puteam concepe să rămân fără cureaua aceea. Am alergat preţ de 2 tramvaie aglomerate, transpirate şi încete (mult prea încete pentru timpul meu) până în staţia cu pricina. Era pustie şi scăldată în soare. Pe banca prăfuită, de metal, nu se vedeau decât urmele a două persoane. Sub bancă, mă aştepta cuminte şi speriată cureaua mea nou-nouţă. Am strâns-o cu ambele mâini de parcă mi-ar fi lipsit ani de zile. Bătută de soare şi de un vânt cu miros de mare (zău, pe Trafic Greu în Bucureşti aseară mirosea a mare!) am plâns. 

Singură într-o staţie de tramvai în care nu venea nimeni, ţinând strâns cureaua în mâini, mi-am plâns norocul de a-mi găsi cureau, dar nu şi drumul. Norocul că staţia m-a aşteptat şi cureaua a vrut să fie numai a mea, iar el fuge şi mă alungă. Norocul că urmele mele pe banca prăfuită au dăinuit, iar umbrele mele prin viaţă se sting când am întors spatele. Norocul că am avut curajul să mă întorc după o curea, dar nu mă mişc doi paşi pe un drum mai bun. Am plâns cu resemnare, cu linişte, cu neputinţă. Am plâns că tramvaiul vieţii mele, menit să-mi arate minunile lumii, are staţii necunoscute mie şi parcă îmi tot închide uşile în nas, oricât m-aş strădui. Am plâns pentru că am rătăcit drumul şi zac într-o staţie pustie cu o curea în mână. N-am putut să-mi amintesc, n-am putut să visez şi neputinţa a durut crunt.

M-am întors acasă, la salata, friptura rece şi motanul meu. Eram atât de obosită şi atât de îndrăgostită.. Dar cum zice Simone de Beauvoir: « A  trăi înseamnă a îmbătrâni, nimic mai mult »;  în casa mea încă mirosea a friptură proaspată, iar salata de roşii era mai gustoasă ca niciodată. Soarele apunea liniştit în balcon, motanul moţăia pe undeva, iar eu îmbătrâneam sub numărătoarea neiertătoare a ceasului din bucătărie. Aparatul de fotografiat reîntregit mă aştepta cuminte să-mi reiau entuziasmată descoperirea, dar aventurile avute îmi schimbaseră un pic starea de spirit. Ce să fac acum? Secundele ticăiau înainte grăbite şi eu le pierdeam pe fiecare. Sau poate nu... poate viaţa se trăieşte ca însemnările unui seismograf, într-un ritm frânt cu excese locale şi rupturi majore. Chiar simplul fapt că acum gândesc aceste lucruri poate însemna că sunt vie şi trăiesc cu intensitate maximă acest moment. Şi totuşi aş fi putut face mai mult de atât.

Mai aveam încă aproape o oră de lumină şi un aparat de testat. M-am îmbrăcat de stradă pentru a 2-a oară, am montat cureaua recuperată şi înarmată de drum am ieşit la agăţat instantanee. Vecinii de bloc întorcându-se de la muncă, pisicile şi câinii cartierului, maşinile înghesuite la semafor, cei câţiva copaci întâlniţi, toate au devenit brusc obiective turistice. Nişte poze triste, amărâte şi prăfuite. Încercam să găsesc un motiv de a crea şi stoca o imagine, de a-mi alunga amintirile despre locurile pe care le vedeam zilnic, încercam să descopar ineditul în jurul meu. La început mi-a fost greu. Mă repezeam să fixez o imagine fără să-mi acord timp de contemplare, fără să observ întregul context şi să-i dau posibilitatea de a evolua. Apoi, am căpătat răbdare şi în a privi şi în a apăsa pe declanşator. I-am dat şansa doamnei ieşite cu nepotelul la plimbare să-l priveasca duios cum râde arătându-şi gingiile. Am lăsat copacii să danseze în adierea serii până când roşeaţa apusului le-a cuprins frunzele. Am mărit frunţile încruntate până când cutele care le brăzdau au devenit munţi. Am lăsat soarele să scalde maşinile din trafic până când au părut că se îndreaptă spre mare, într-o vacanţă colectivă şi veselă. Încetul cu încetul am zâmbit lumii şi lumea mi-a zâmbit. M-am trezit pe tărâmuri necunoscute, cu ascunzişuri în care soarele nu răzbate, cu îndrăgostiţi pe care nu-i cunoşteam, cu bebeluşi pe care nu-i văzusem crescând. Obosită de emoţie mi-am căutat drumul spre casă.

 Duceam în memoria aparatului o nouă lume, aflată la câţiva paşi de mine, dinainte de a exista eu, dar cu totul necunoscută mie. Motanul mă aştepta încă somnoros. Soarele apusese de mult, lăsându-mi curiozitatea unui nou răsărit.

(publicat în numărul din decembrie 2009 al revistei literare Fereastra)