Mă-nghesuie turcu’ stăpâne!

Titlul pe care l-am arborat azi este o replică din piesa de teatru „Scapino” scrisă de Molière, pe care am văzut-o mai demult, cu Horaţiu Mălăele în rolul principal. Este o piesă grozavă, ar trebui s-o vedeţi chiar şi sub formă de înregistrare TV. În plus, replica se potriveşte poveştii pe care vreau s-o spun despre convingere şi insistenţă.

Din ce în ce mai des în ultima vreme, oamenii din jurul meu încearcă să mă convingă să fac anumite lucruri în conformitate cu dorinţele lor. Colegi, cunoştiinţe sau chiar necunoscuţi mă asaltează zilnic cu părerile lor categorice, cărora eu ar trebui de îndată să le dau ascultare sub ameninţarea unei judecăţi aspre în caz contrar.

Probabil nu mai este nevoie să mă refer la recenta campanie electorală, în care mass-media, afişe şi toată suflarea omenească a avut o părere şi o dorinţă de impunere a acesteia. Chiar şi după terminarea campaniei, adepţii uneia sau a alteia dintre părţi încearcă să mă convingă cu diverse argumente şi interpretări. Pentru că nu am susţinut nici o parte, sunt ori colaboraţionist ori comunist, după caz.

Metodele de convingere sunt elaborate, dar frecvent lipsite de argumente (altele decât „eu aşa fac”). De curând am achiziţionat un laptop şi am instalat, prevăzător de la început, atât Linux (Ubuntu 9.10) cât şi Windows (Vista). Urgia colegilor s-a dezlănţuit asupra mea. La ce-mi trebuie mie Linux? Ei nu folosesc aşa ceva, e urât, e prost, e chinuitor, să-l dezinstalez imediat pentru că ei nu folosesc Linux. N-am susţinut că vreunul dintre cele două sisteme ar fi mai bun, ci doar că eu mă descurc cu amândouă şi fiecare îmi este util la ceva. Neimportant acest lucru, trebuie imediat să scap de varianta care nu le este pe plac.

De-a lungul timpului am fost „înghesuit” să aleg altă facultate, să mă las de master, să mă îndrăgostesc de altcineva, să nu mai merg la sală pentru că sunt slab, să-mi placă filme pentru că altora le-au plăcut, să mă las de lectura din tramvai pentru că e obositoare, să mă uit la anumite emisiune de televiziune. „Turcu’” îşi exprimă violent părerea şi judecă pe loc etichetând drept prost pe oricine cunoaşte altă părere. De la electronice la viaţa sentimentală, cei care te cunosc mai puţin ştiu cel mai bine ce-ţi trebuie sub supremul argument al exemplului personal. Iar „turci” sunt câtă frunză, câtă iarbă.

Încep să-mi construiesc o viaţă secretă, departe de ochi neavizaţi. Evit a menţiona fapte mărunte şi aparent nesemnificative. Nimeni nu mă crede când mă grăbesc spre casă să plătesc întreţinerea, evident e doar o mincină pentru că nu-mi place compania lor. Totuşi nu sunt adept al interiorizării pentru că omul e o fiinţă socială şi are nevoie de grup. Dar turcul mă prinde şi mă înghesuie, face gălăgie şi se agită reuşind sigur să mă obosească, dacă nu să mă convingă. Măcar de ar şti să mă păcălească viclean, ca Scapino din piesa lui Molière!

(sursă imagine - http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Hora1.jpg - Autoportret Horaţiu Mălăele)