Poveste de liceu (I)

Mă întâlnesc zilnic în tramvai cu grupuri de liceeni. Sunt o apariţie colorată şi zgomotoasă, aşa că nu e greu să-ţi capteze atenţia. Sunt adepţi convinşi ai originalităţii şi unicităţii, dar se îmbracă toţi la fel (fie că urmează sau ignoră complet moda). Şi pe vremea mea era la fel. Ne încercau aceleaşi temeri de nou şi de lume şi încercam să le ascundem sub un teribilism studiat.

Astăzi, liceeni sunt cool, true, în trend, comunică prin Bluetooth, SMS şi Messenger, trăiesc în comunităţi virtuale, sunt dependenţi de calculator şi nu supravieţuiesc fără telefonul mobil. În fond, au aceleaşi probleme adolescentine pe care le-au avut şi generaţiile trecute, sunt veşnic neînţeleşi şi dramatici. Dragostea, fie ea şi exprimată virtual, este tot un subiect desuet şi aducător de batjocură, dar atrăgător ca becul pentru fluturi. Nu ştiu să se poarte cu ea, dar experimentează pe ascuns, visând la zburători nocturi şi la SMS-uri cu semnificaţii profunde. Nu ştiu dacă îi atrag mai mult poeziile sau sfaturile online gen „Cum să cucereşti în 3 zile”.

Mă uit la liceenii din jurul meu cu melancolie. Adolescenţa e o vârstă care nu se uită, ca o piesă de teatru care te-a impresionat prea mult. Din grupul vesel de lângă mine, cu telefoanele în mână, plângându-se de apelurile la care nu li s-a răspuns şi de orele de fizică la matineu, doi tineri îmi atrag atenţia. Întrezăresc fără să vreau povestea:

„Hebe şi Eheb învăţau la acelaşi liceu. Se întâlneau pe holuri şi probabil îşi zâmbeau uneori, alteori ignorâdu-se complet. Eheb era mai mare cu un an. De fapt, nu se cunoşteau decât din vedere şi nu exercitau nici un fel de atracţie unul faţă de celălalt. Fiecare avea grupul lui de prieteni şi dădea bine să fie văzut aruncând ocheade altora. În sâmbăta aceea, Hebe era de serviciu în liceu. Nu era tocmai vesel, părea obosit şi visător. Când Eheb a trecut şi l-a întrebat dacă vrea să plece împreună cu el, Hebe n-a stat pe gânduri şi a acceptat apatic. Au făcut cunoştiinţă pe drum şi tot Eheb a propus să facă o plimbare prin parc. Avea o privire ciudată, de animal speriat, dar care nu vroia să renunţe la pradă. Hebe era îngândurat, absent, accepta tot ce i se propunea fără entuziasm şi împotrivire. Cei doi au străbătut aleile parcului aproape în tăcere. Ştiau că în urma lor liceul vuia, aşa cum orice liceu simte mirosul bârfei şi sare la gâtul celor implicaţi. Ştiau că ziua de luni nu va fi uşoară pentru niciunul şi că vor avea de dat explicaţii şi detalii, pe care oricum nu le va crede nimeni. Când ai 16 ani lumea-ţi pare potrivnică şi chiar este. Hebe s-a aşezat pe o bancă fără să anunţe. Eheb s-a aşezat lângă el. După câteva secunde sau poate minute a îndrăznit să-l întrebe dacă vrea să-i fie prieten. La fel de absent, Hebe a acceptat, iar Eheb fericit s-a repezit să-l sărute. Îi dispăruse toată teama, uitase toate momentele jenante şi neterminate dintre ei. În entuziasmul său nici n-a observat că Hebe nu-i întoarce sărutul. Când liniştea s-a reinstalat între ei, Hebe a început să râdă ca un nebun, isteric, sughiţând. Privirea-i goală rătăcea printre copacii din parc, evitând să-l privească pe Eheb, şi râsul nu mai contenea. S-a înecat şi a început să tuşească, dar nici tusea nu a oprit râsul acela barbar, tăios, dispreţuitor. Eheb se uita terifiat, neştiind cum să-l oprească. Se simţea umilit şi trădat, dar şi el era un trădător în sinea sa aşa că nu a îndrăznit să protesteze. Hebe s-a oprit din râs la fel de brusc cum începuse. S-a ridicat de pe bancă şi a spus „Vreau să mă duc acasă”. Apoi a plecat fără să mai aştepte răspuns."
(va urma)