Poveste de liceu (II)

"În următoarele săptămâni lucrurile au mers mai bine. Ieşeau împreună suficient de des pentru ca lumea să-i considere serioşi, vorbeau mai mult, începuseră să-şi cunoască anturajul. Eheb se relaxase şi uitase de râsul ciudat de la primul lor sărut. Un romantism bolnav, insistent, îi ascundea temerile. Hebe părea mai implicat şi el. E adevărat că multe din discuţiile lor erau în contradictoriu, că prietenii lui Eheb nu-l priveau cu ochi buni, că-l considerau sărac şi nepotrivit. Dar toate astea nu-l deranjau prea mult. Asculta atent toate sfaturile. Ceilalţi ştiau mereu să dea sfaturi bune, pentru ei lucrurile nu erau noi şi Hebe le urma uneori împotriva dorinţelor şi principiilor sale. Ba chiar şi Eheb ajuta la educaţia lui îndreptâdu-i din mers greşelile.
Ziua în care Eheb a spus „Te iubesc” nu a întârziat. Hebe nu a râs, nu a putut spune nimic, nu a îndrăznit nici să protesteze. A zâmbit strâmb şi s-a grăbit spre casă. Eheb prinsese curaj şi vorbea mereu despre lucrurile măreţe pe care le va face şi le va împărţi apoi şi cu Hebe. Îi promitea că-l va scoate din sărăcia în care i se părea că trăieşte, îi făcea cadouri costisitoare şi îl copleşea cu declaraţii. În jurul lor lumea aplauda o relaţie frumoasă.
Hebe ajunsese aproape străin. Nimic nu mai avea sens. I se părea că duce o povară mult prea grea, dar cum toţi îl lăudau şi-l încurajau i se părea firesc să fie aşa. Anturajul lui Eheb îl ridica în slăvi pe acesta şi nu mai conteneau a-i sublinia norocul ce-l lovise. Pentru Hebe lucrurile se derulau prea rapid. Reacţiona târziu sau deloc. Furtuni întregi se dezlănţuiau în el şi nereuşind să înţeleagă, ameţit şi năuc, accepta fără să ştie ce face.
Când relaţia lor aproape atinse apogeul, Eheb s-a umflat în pene şi a plecat să sărbătorească uitând de Hebe. Înspăimântat, Hebe aştepta punctul culminant ca un condamnat la moarte călăul. Nu îndrăznea să vorbească nimănui, nici să se împotrivească legilor nescrise, dar unanim acceptate. Aştepta resemnat şi se zbătea fără putere şi zgomot. N-a ştiut de unde i-a venit salvarea, de unde a primit curajul. Când Eheb s-a întors de la sărbătoare, Hebe era pregătit. I-a spus doar „S-a sfârşit, îmi pare rău. Mă arunc în lac.” Eheb a plecat singur scrâşnind din dinţi, blestemând şi ocărând. Nu i-a păsat dacă Hebe s-a aruncat. Nu a mai vrut să ştie nimic de el. A plecat şi l-a lăsat singur cu tristeţile şi angoasele lui, cu lacul alături şi dorinţa de a-şi termina viaţa aici.”

Povestea lui Eheb şi a lui Hebe am întâlnit-o la orice vârstă. Oameni care-şi fac declaraţii înainte de a învăţa să se iubească, care se poartă după legile societăţii şi nu după cele ale inimii, iar în clipa în care orgoliul suferă totul este uitat. Eheb şi Hebe şi-au trăit experienţa la 16 ani. A fost o lecţie terminată cu o notă mică şi cu un gust amar. Nu contează cine este vinovat, cine este „el” şi cine este „ea”, cine a spus „adio” şi cine „te iubesc”. Fiecare se regăseşte în personajul căruia îi dă dreptate, în cel nevinovat şi nedreptăţit.

Grupul coboară din tramvai, fără să bănuiască nimic din gândurile mele. Nu par a avea vreo grijă înafara orei de fizică şi a dirigăi care s-a decis să numere absenţele. Vor primi lovitură după lovitură şi vor fi fericiţi. Tinereţea este crudă. În urma lor cineva bombăne nemulţumit de atitudinea tineretului din ziua de azi, cu moda şi gălăgia lor. Eu îi urmăresc cu privirea traversând şi strigându-şi împunsături printre hohote de râs. Adevărul este că toţi greşim atunci când ignorăm o fărâmă de dragoste în favoarea unui ocean de promisiuni.