Drumul e lung şi frumos. Se spune că dacă n-ai găsit ce căutai la capătul drumului, atunci n-ai ajuns la capăt. Mă strecor în fiecare zi prin aglomeraţia urbană, prin mijloace de transport în comun şi gări. Suntem din ce în ce mai mulţi, mişcarea noastră începe să facă valuri şi să capete identitate proprie. Ne întâlnim cu alte personaje la prag de carte sau de film, le salutăm respectuos pe cele din librării şi visăm la ziua în care le vom fi tovarăşi de raft. Mă pierd printre milioane de oameni şi-mi place să ştiu că nu mai e niciunul ca mine. Doar eu port ceasul bunicului şi inima bunicii, doar eu le ştiu poveştile. Nu mă mai sperie privirile neîncrezătoare ale oamenilor, nici nu-i mai urăsc sau ocolesc. Trec drept printre ei, urmărindu-mi drumul care mă duce cu paşi mărunţi spre raftul unde vor poposi personajele mele. În spatele raftului sunt eu, lipită de perete, cu inima bătând şi ceasul ticăind, cu respiraţia întretăiată şi mâinile transpirate. În faţa raftului sunt părinţii adoptivi ai personajelor mele. Aleg câte o carte, o răsfoiesc, o studiază, se hotărăsc s-o ia acasă sau o pun nemulţumiţi înapoi. Tipărite pe hârtie frumoasă, îmbrăcate în coperţi colorate, personajele mele vor cunoaşte o nouă viaţă, vor păşi singure în lume şi vor urca în trenul fără de oprire. Acolo este capătul drumului meu.
(Fragment din volumul « Curajul de a fi tu însuţi » , Editura Herald, 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu