Eu, tu, noi

Eu n-am în viaţa ta decât un rol mărunt. Ne vedem când şi când şi ne împletim degetele striviţi de cotidian. Nu ne trezim pe aceeaşi pernă, iar periuţele noastre de dinţi nu se cunosc.

Tu m-ai uimit din prima zi. Pierdut în lumea ta înaltă, nici nu m-ai observat furişându-mă pe lângă colţuri. Priveai departe, iar eu, urmărindu-ţi privirea, visam să ajungem cândva într-un punct comun, să fim convergenţi în timp şi spaţiu, speram ca integrala multiplă a existenţei noastre să aibă rezolvare.

Ei ne priveau printre gene, adormiţi, dar veşnic la pândă. Ne mai privesc şi acum, sarcastici, cruzi. Ne privesc cum ne zbatem în noi înşine, cum ne scrijelim pe pământ numele cu unghii rupte, cum ne lipim ochii de cer, ţinând strâns la piept amintirea unei clipe.

Noi. Am fost vreodată cu adevărat fericiţi? Eu zic că da, tu zici că nu şi uite-aşa ne pierdem printre clipe, oameni şi timp. Iar tu numeşti asta viaţă, iar eu îi zic cu totul altfel.