O zi bermudiană

Prima casă de bilete RATB închisă. Era 8:05. Metrou. Piaţa Unirii. Casă de bilete deschisă, biciclist furios. De ce mă trimiteţi aiurea dacă nu ştiţi să mă ajutaţi?. Vă rog, 4 bilete. Cât costă un bilet? Câte bilete vreţi? 4! 5.20. Daţi-mi 20. Mulţumesc. Am făcut 2 paşi cu biletele în mână şi m-am întors. Biciclistul nu mai era nicăieri, iar casa de bilete era ferecată cu obloane mari.

Autobuz cu lume nu prea multă, suficientă cât să nu văd drumul. Mă dau jos, deja e seara. Cunosc locul, merg la sigur. E devreme. Traversez cu o urmă de zâmbet neclar, nici eu nu ştiu de ce. Zăresc chioşcul de unde mi-am luat data trecută biscuiţi. Ocolesc blocul şi.. o imagine necunoscută mă izbeşte violent. Mă întorc, verific, număr, recunosc şi pornesc sigură pe aceeaşi alee. Nimic. O altă lume, o amestecătură de alei şi blocuri, oameni care mişună în penumbră, feţe necunoscute. Întreb. Nimeni nu ştie strada, nimeni nu ştie locul, nimeni nu mă cunoaşte. Mă întorc din nou, traversând printre razele de lumină ale farurilor, e aproape noapte. Alerg, mă împiedic, inventariez decorul, recunosc tot, dar când să intru pe aleea ştiută mă pierd într-un necunoscut perfect.

Ştiu unde sunt. Nu m-am rătăcit şi sentimentul că acolo trebuia să fiu nu mă lasă să caut altă soluţie. Întreb un om, doi, zece. Nimeni nu ştie nimic, sunt doar trecători, mă sfătuiesc aiurea să traversez sau să intru într-o cafenea să întreb. Se uită la mine amuzaţi şi puţin convinşi de argumentele şi reperele mele. De câteva minute mă plimb aiurită în jurul unui bloc. Te sun, nu mai rezist. Te rog. Unde sunt? Departe. Întoarce-te. Alerg un autobuz care pleacă de acolo şi nu mă uit în urmă. Imaginile cunoscute mă urmăresc încă multă vreme şi amintirea altora noi s-a estompat. Totul mi-e străin, rece şi e atât de întuneric. Cobor. Alerg. Suni. Unde eşti? Nu ştiu, nu reuşesc să mint. Mă împiedic. Îţi zic multe, dar nimic din ce-mi doresc cu adevărat. Mă cerţi, mă îndrumi. Cum de-ai uitat de chioşcul de pe colţ? Era acolo, jur. Nu văd pe unde merg, nu recunosc nimic, dar te aud respirând prin antene şi e suficient. Încă un colţ, încă o alee. Am ajuns. Fără să ştiu unde. Dar cu tine.