Scrisoare

30 iunie 2011, București.


Ne trebuie mai multe întâlniri pentru a ne cunoaște. Ești mică deocamdată și memoria ta e axată pe aspecte importante. Eu nu sunt unul dintre ele. Dar mă gândesc că atunci când vei putea citi cuvintele mele mă vei fi cunoscut deja. Aș vrea să-ți spun toate poveștile pe care le-am primit la rândul meu. Mi se par cea mai bogată moștenire. Aș vrea să-ți povestesc, arătând cu degetul pe fotografiile vechi, în casa în care am fost cel mai fericit om din lume. Aș vrea să te plimb pe străzile care mi-au luminat și mi-au marcat pentru totdeauna drumul. Aș vrea să-i cunoști.


Știu, lumea ta e alta și poate noi vom fi doar niște personaje învechite și cu iz de naftalină. Poate limba, ori hainele noastre te vor îndepărta. Poate nu știm și nu putem prea mult. Tu ești tu, iar noi tot ce mai putem fi. Nu, n-ai plecat din noi și nu ne porți în sânge decât niște combinații genetice neimportante. Nu cred în puterea cromozomilor, dar cred în puterea poveștii, a alegerii, a întâmplării. Îți pot dărui poveste și o parte din sufletul meu. Doar pentru că exiști. Nu-i mult, dar e gratis.


Te-am cunoscut când purtai numărul 5 la pantof. Mi-am scotocit ideile prăfuite în căutarea unei urări de început și am spus numai stereotipuri fără vlagă. Știi bine că trebuie să fii sănătoasă și veselă, nu? Nici n-ai încotro. Așa că am să-ți urez să fii mulțumită de tine, să fii încrezătoare, să lași ceva bun și frumos în fiecare zi astfel încât amintirile să te poarte înapoi numai prin locuri plăcute. Am să-ți urez să cunoști toate tipurile de dragoste: a familiei, a prietenilor, a copiilor, a celui drag, a animalelor, a locurilor, a obiectelor, a cărților. Am să-ți urez să fii liberă și niciodată singură. Am să-ți urez să visezi și să le vezi împlinindu-se. Am să-ți urez să fii tu, unică, orice număr ai ajunge să porți la picior. Te-aștept la povești, cu drag.