Urcuşul

Uneori zilele mă duc mai aproape, alteori mă aruncă fără milă în zone aride şi nepromiţătoare. Ca valurile mării, mă împing în direcţia bună sau îşi bat joc furându-mi nisipul de sub picioare. M-am înfipt adânc în călcâie şi cu ochii fugind în toate direcţiile caut bărci, catarge, valuri bune. Mirosul sărat mă ţine în alertă. Nu poate fi departe. Din mare şi valuri albe va ieşi un munte, aspru, cu pietre ascuţite şi creastă nevăzută. Ştiu că umbrele lui întunecate îmi vor acoperi pentru totdeauna privirea şi nu voi mai reuşi să scap de senzaţia urâtă de frig şi vânt. Nu am decât o singură şansă: urcuşul. Nu sunt nici pe departe un căţărător experimentat, aşa că să mă ierţi dacă îmi va lua prea mult. Şi să mă aştepţi. Te voi striga din vârf, orbit din nou de soare. Te voi striga cu lacrimi şi cu furie, cu pumnii strânşi a ameninţare şi cu inima franjuri. Sper să mă auzi. Iar după ce ne vom întâlni pentru o clipă, voi alerga alţi munţi şi alte mări ca să ne mai găsim şi altădată. Aceiaşi noi, uitaţi de timp cu degetele încrucişate a îmbrăţişare. Pe curând.