Francis Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Am ocolit multă vreme ‘cel mai celebru’ roman al lui Francis Scott Fitzgerald. În parte pentru publicitatea care i s-a făcut, în parte pentru scurta descriere pe care o întâlneam mereu pe ultima pagină: „o radiografie a Americii începutului de secol XX”. Nu m-a interesat niciodată radiografia Americii, deşi anii 1920 sunt printre preferaţii mei ca emancipare socială a stilului de viaţă. Am cumpărat totuşi cartea atrasă de semnătura lui Fitzgerald, unul dintre preferaţii mei ca stil, poveste şi personaje.

Am descoperit că ‘Marele Gatsby’ este departe de a fi o simplă descriere a unei perioade din istorie. Sigur, poate fi interpretat şi aşa, dacă doriţi neapărat să vă iasă un film de succes cu tinere în rochii albe, cu bucle aurii şi mănuşi, cu poveşti de dragoste neîmplinite şi drame numai bune de marele ecran. Personal, cred că “Marele Gatsby” este un roman despre întâmplare, despre şansă, despre promisiuni şi speranţă. Cred că, americani sau nu, cu toţii urmărim acea luminiţă verde aflată dincolo de golf şi, fără să vrem, ne construim toată viaţa în slujba acesteia. Uneori luminiţa se dovedeşte a fi o fată Morgana, o Mecca pe care nu avem cum s-o atingem. Alteori, luminiţa ne ajută să trăim frumos, îmbătaţi de speranţă. Este alegerea noastră dacă trăim cu teama drobului de sare sau cu bucuria unui vis. Aici simt poate încărcătura formaţiei mele de inginer: nu văd nici partea plină a paharului, nici pe cea goală. Văd doar că se iroseşte jumătate de pahar.

‘Marele Gatsby’ nu putea fi altceva decât un roman-exemplu. Aşa sunt toate scrierile lui F.S. Fitzgerald. O radiografie de suflet, de timp, de viaţă. O sursă continuă de întrebări.