vineri, 24 august 2012

Între mine şi eu

Pentru un experiment, o tânără a trăit un an întreg fără oglindă, fără a-şi regăsi reflexia chiar şi din greşeală în geamuri sau în vitrinele magazinelor. Pentru un an, şi-a uitat propriile trăsături, a lăsat deoparte vanitatea şi angoasele generate de aspect. Ea spune că a fost mai fericită aşa, că a învăţat să se preţuiască pentru ceea ce face şi nu pentru cum arată.

Mă întreb cât din ceea ce credem despre noi vine din imaginea reflectată de oglindă. Dacă nu ne-am vedea niciodată chipul, am mai putea să spunem ‚eu’ la fel de uşor? Conştiinţa de sine apare în jurul vârstei de un an, iar recunoaşterea vizuală este primul pas al conştientizării. Cu siguranţă, şi cei care nu au amintirea propriului chip sunt conştienţi de existenţa lor, dar ruperea vizuală de sine mi se pare o prăpastie greu de trecut. Şi nu pentru că aş simţi nevoia să-mi admir trăsăturile sau să fiu sigură că mă încadrez în categoria de frumuseţe unanim acceptată, ci pentru că a nu mă privi în ochi mi se pare o trădare. A nu-mi cunoaşte muchiile feţei şi ale trupului mi se pare o desconsiderare a aparatului care mă face să respir fiecare zi. Nu mă privesc în oglindă ca să mă admir, ci pentru a mă cunoaşte.

Îmi privesc reflexia ca pe un actor. Ştie să râdă şi să plângă extrem de veridic, iar uneori reuşeşte să-mi dea de înţeles ce ar trebui să fac, să spun sau chiar să gândesc. Mă îndeamnă în fiecare dimineaţă să ies pe uşă şi să înfrunt o nouă zi, iar seara îmi alungă toate gândurile ca să pot dormi în linişte. Ne-am certat de câteva ori, dar ne-am împăcat de fiecare dată. Nu sunt niciodată complet singură, mereu o ştiu acolo, cu mine, iar împreună putem să facem ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Dacă te rătăceşti de tine, eşti definitiv pierdut pentru toţi.

2 comentarii:

  1. Cred ca si atunci cand te mai ratacesti in tine, te poti regasi :)
    Fac o paranteza. In decursul vietii mele am lucrat cu cativa copilasi orbi. Simtul vazului este suplinit tactil si astfel se poate ajunge la o anumita cunoastere de sine cat si a celor din jur. Nu completa, asta e evident, dar pana la urma, adaptabilitatea la o anumita situatie e un factor pozitiv. Gata, acum am inchis paranteza :)
    Si eu am nevoie de privire. Sa ma vad si sa-i vad pe ceilalti si poate, uneori, sa ma joc, intr-un vag exercitiu narcisic ce e mai degraba expresie a ideii de a te simti bine in corpul tau, indiferent cum este el.
    Ceilalti ne sunt oglinzi ? Uneori da. Caci si in ochii lor, in reflectia lor ne putem recunoaste anumite trasaturi. Insa aceasta e doar inceputul unei lungi si permanente introspectii, caci cred eu, doar printr-un demers din afara inspre inauntru putem ajunge la esenta noastra :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucura raspunsul tau. Ma temeam ca oamenii inteleg oglinda doar ca o modalitate de a-ti hrani orgoliul. Dar cum sa ma stiu pe mine daca ma ignor? E ca in proverbul cu paiul din ochii altora si barna din ai nostri :)

      Ștergere

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine