Între mine şi eu

Pentru un experiment, o tânără a trăit un an întreg fără oglindă, fără a-şi regăsi reflexia chiar şi din greşeală în geamuri sau în vitrinele magazinelor. Pentru un an, şi-a uitat propriile trăsături, a lăsat deoparte vanitatea şi angoasele generate de aspect. Ea spune că a fost mai fericită aşa, că a învăţat să se preţuiască pentru ceea ce face şi nu pentru cum arată.

Mă întreb cât din ceea ce credem despre noi vine din imaginea reflectată de oglindă. Dacă nu ne-am vedea niciodată chipul, am mai putea să spunem ‚eu’ la fel de uşor? Conştiinţa de sine apare în jurul vârstei de un an, iar recunoaşterea vizuală este primul pas al conştientizării. Cu siguranţă, şi cei care nu au amintirea propriului chip sunt conştienţi de existenţa lor, dar ruperea vizuală de sine mi se pare o prăpastie greu de trecut. Şi nu pentru că aş simţi nevoia să-mi admir trăsăturile sau să fiu sigură că mă încadrez în categoria de frumuseţe unanim acceptată, ci pentru că a nu mă privi în ochi mi se pare o trădare. A nu-mi cunoaşte muchiile feţei şi ale trupului mi se pare o desconsiderare a aparatului care mă face să respir fiecare zi. Nu mă privesc în oglindă ca să mă admir, ci pentru a mă cunoaşte.

Îmi privesc reflexia ca pe un actor. Ştie să râdă şi să plângă extrem de veridic, iar uneori reuşeşte să-mi dea de înţeles ce ar trebui să fac, să spun sau chiar să gândesc. Mă îndeamnă în fiecare dimineaţă să ies pe uşă şi să înfrunt o nouă zi, iar seara îmi alungă toate gândurile ca să pot dormi în linişte. Ne-am certat de câteva ori, dar ne-am împăcat de fiecare dată. Nu sunt niciodată complet singură, mereu o ştiu acolo, cu mine, iar împreună putem să facem ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Dacă te rătăceşti de tine, eşti definitiv pierdut pentru toţi.