Dorință

Mi se amestecă viața în nori grei de fum. Miroase a ars și scrumul cenușiu îmi intră în ochi. Prin perdeaua furtunii de lacrimi, înghițind greu, mă strecor către un mâine. Și încă unul. Și încă unul. Fiecare pas pe sârma subțire îmi îngheață sângele în vine. Nu știu unde duce frânghia, nici măcar n-o văd. Orizontul s-a ascuns într-o pâclă urâtă. O voce din ce în ce mai slabă îmi șoptește că va fi bine. Suntem într-o poziție așa aiurită încât nici ea nu mai îndrăznește să spună ce crede. N-am mers niciodată pe sârmă. Susținută cu drag din toate părțile, echilibrul meu a fost cuibărit într-un culcuș pufos și cald. Îl intuiesc încă la capătul frânghiei ăsteia nenorocite, dar mă tem că frânghia se va preface într-un păienjeniș de sfori bine întinse și prea lungi pentru forțele mele. Nu mă tem de cădere, mă tem că n-am să-l mai ajung.

Mă uit în urmă încercând să-mi adun forțele pentru înainte. Îmi spun că dacă am ajuns până aici, oi fi în stare să merg și mai departe. O vreme reușesc să mă mint și fac niște pași aproape veseli. Dar norul de fum mă prinde din urmă. Până unde? Până când? Mi-e teamă. Mi-e teamă cum nu mi-a mai fost niciodată. Aș vrea să mă opresc, ba chiar să dau câțiva pași înapoi. Aș vrea să mă țină de mână. Aș vrea să prefac tot sistemul de sfori într-un adăpost confortabil și lipsit de pericole. Ca mâine să mă găsească moțăind între perne și nu luptându-mă cu vântul pe o sfoară prea înaltă pentru mine.