Pasenţa

Când eram mică şi mă dobora plictiseala la fiecare 10 minute, mama mi-a făcut o pasenţă. Mi-a zis sa-mi pun ceva în gând, să vedem dacă iese şi s-a apucat să grupeze cărţile de joc câte trei. Am urmărit-o fascinată şi pasenţa a ieşit. Deşi aşa se fac minunile, mi-am zis în gând, şi am reţinut ideea. Am aplicat-o metodic în dupamiezele lungi de vară, când pierdeam vremea pe la ţară. Am continuat s-o aplic şi pe post de „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, pentru că nu mi-a plăcut niciodată să rup margarete. Apoi vremurile s-au schimbat şi pasenţele electronice au luat locul surorilor lor arhaice. Deşi nu mai simţi mirosul cărţilor şi nici nu mai e nevoie să-ţi înmoi degetele în gură pentru viteză, pasenţele electronice au cam acelaşi rezultat, un gând pus bine la păstrare. Numai că se întâmplă mai rar să iasă şi mă întreb dacă e de vină materialul sau gândul. Poate învârtitul cărţilor avea altă magie şi digitalizarea nu mi se potriveşte. Chiar şi aşa, amestecând roşii cu negre, trefle cu inimi, dame cu popi, gândurile mele se desprind uşor şi se aşează ordonat în secvenţe de viaţă. Nu joc împotriva nimănui, nu adun puncte, nu încerc să cuceresc nimic. Doar să împlinesc un gând. Mutările mele, hotărâte sau timide, amestecă zilele cu nopţile, azi cu mâine. Uneori îmi ies secvenţe frumoase, vecinătăţi bune, alteori mă suprind cu nişte încurcături de zile mari. Suntem mici sau mari, blocaţi sau în plină expansiune, avem noroc sau nu. Doar nişte cărţi de joc care încearcă zadarnic să schimbe ceva într-o pasenţă al cărei final a fost stabilit dinainte de calculatorul suprem.