Boala

Undeva în capul pieptului mi s-a aşezat o piatră. Toate încercările de manevră Heimlich, făcute pe cont propriu sau de prieteni, au eşuat. Vorbesc cu greutate, mă mişc anevoie, chiar şi cel mai simplu exerciţiu de inspiraţie lasă urme dureroase. Locul unde se instalează sufletul mi s-a defectat şi nu există medicament. Doar aşteptare, amputare temporală. Nu curg nici sângele, nici lacrimile, nu mă zbat între alegeri sau gânduri. Aştept o vindecare miraculoasă a unei boli fără nume.

Yasunari Kawabata – Maestrul de go

„Viaţa este un fragment de peisaj”, spune Yasunari Kawabata în romanul său. Iar romanul său este un fragment de viaţă, un fel de tablou în tablou. Povestea partidei de adio a celui mai apreciat jucător profesionist de go din Japonia anilor 30 este transpusă pe hârtie de Kawabata în stilul său descriptiv, plin de culoare şi detaliu. Atenţia sa pentru trăsăturile jucătorilor care stau aproape nemişcaţi în faţa gobanului, implicaţiile sociale şi argumentele solide ale pietrelor de joc dau acestui roman un aer exotic, fascinant. Go-ul ridicat la rang de artă, de dans, de înţelepciune. O înfruntare tacită şi inteligentă între două generaţii care cu greu îşi acceptă favoruri reciproce. Lupta nu lasă loc de compromisuri, regulile sunt clare, totul este cronometrat şi notat cu atenţie.

Personajele lui Kawabata sunt atât de reale şi de atent conturate încât îşi transformă romanele în portrete. Prin cărţile lui te simţi răsfoind un muzeu de artă japoneză. Tradiţiile şi obiceiurile pe care le întâlneşti în scrierile sale sunt delicate, pline de respect şi spiritualitate. Nimic nu este exagerat, nimic nu este vulgar. Yasunari Kawabata îţi oferă nemijlocit dragostea lui pentru toate acestea şi te transformă într-un admirator al tărâmurilor răsăritene. Descopăr de fiecare dată o lume incredibilă şi îmi stârneşte curiozitatea pentru restul peisajelor semnate de mâna sa.

Libertatea presei

 

Notă: Care este legătura între libertatea presei și o Meduză mai înșelătoare chiar decât originalul?

Prin muzică..

Acel fior electric care-mi pune toți mușchii în mișcare, acel vânt călduț sau răcoros care mă mângâie pe ceafă, acea aromă amăruie de fum și nebunie.Nu știu cum de apar sunete, game și acorduri. Nu înțeleg cum dintr-un fir se naște o coardă. Îmi amintesc prima melodie și senzația completă pe care mi-a oferit-o. La momentul potrivit, o exorcizare prin muzică face bine tuturor. Iar când se produce în grup și se distribuie cu energie, e și mai eficientă.

Rătăcire

În vremurile îndepărtate ale adolescenței mele, bântuiam adesea prin București însoțită de cea mai bună prietenă. Alegeam intenționat zone mai pitorești și necunoscute nouă și, fără a avea hartă sau acces la Internet, telefoane mobile sau GPS, încercam să ne rătăcim. Uneori ne reușea. Este aproape imposibil de descris entuziasmul și surescitarea care ne însoțeau. Căutam repere ca alții aur, ne socoteam între noi dacă e mai bine în drepta sau în stânga, încercam să ne amintim locurile prin care trecusem. Ieșirea din necunoscut, din labirintul de străduțe proaspăt cucerite, era întotdeauna o victorie. Umblam pe jos ore în șir, parcă fără să știm de existența RATB-ului.

În vremurile prezente, recuceresc orașul în pas de mașină. Aleg zone mai puțin aglomerate și, de regulă, drumuri cunoscute. Așa cum spun regulile de conducere preventivă, întotdeauna îmi construiesc mental traseul înainte de a porni la drum. Consult hărți, îmi întipăresc în memorie nume de străzi, intersecții și numere. Totul la sigur, totul verificat. Dar iată că azi m-am rătăcit. Un indicator de obligatoriu dreapta mi-a tăiat calea cunoscută și m-a forțat să aleg un traseu nou. Și cum reperele și orientarea sunt mai dificil de realizat din mașină, după vreo câteva alegeri proaste habar n-aveam unde am ajuns. Din entuziasmul de altădată a mai răzbătut peste ani doar teama. Inima a refuzat să mai bată, mi s-au înfundat urechile și o venă pulsa cu nesimțire în tâmpla dreaptă. Nu recunoșteam nimic în jur, nici locuri, nici oameni și totul îmi părea ostil. Am refuzat să opresc. Învârtindu-mă pe străduțe înguste și alegând mereu stânga, am pus mâna pe telefon să cer ajutor. N-a răspuns nimeni. În zgomotul infernal făcut de organele mele care încercau să se salveze evadând prin urechi, am încercat să gândesc, să-mi amintesc de unde am venit. Intersecțiile cu cinci ieșiri nu mi-au fost de folos, dar intuiția cu care am ales stânga a funcționat și, după o vreme, am reușit să ajung la un loc cunoscut. Nici pe departe cel unde credeam eu că ajung, dar, în fine, cunoscut.

Abia atunci am oprit și am început din nou să respir. Mi-am dat seama că panica mea fusese inutilă, până la urmă puteam opri oriunde și aș fi obținut indicații. Dar fie de jenă, fie de teamă, n-o făcusem. Ba mai mult, dintr-o joacă ce altădată mi-era extrem de plăcută a mai rămas doar un coșmar nefiresc și nedorit. Înaintăm în vârstă atât de dornici sa creștem mari. Ne pierdem pe drum inocența, încrederea, curajul, entuziasmul, obișnuința de a iubi fără condiții și până la ultima picătură de sânge. Devenim precauți, politicoși, mincinoși, respectăm niște convenții sociale în care nu credem doar de dragul de a fi în rândul lumii. Ne îndepărtăm prietenii și suntem incapabili să ne facem alții. Devenim orgolioși, temători, bârfitori, ne călcăm în picioare toate principiile. Dar suntem adulți și cerem respect. Aș vrea să fiu copil din nou, aș vrea să gândesc cu mintea de atunci și să iubesc cu inima de altădată. Aș vrea să risc totul, traversând aiurea strada pentru a-mi recupera mingea. Aș vrea să nu mă tem de nou și să mai știu să păstrez cu sființenie trecutul. Aș vrea să nu mă tem, să nu știu că am de ce mă teme.

Portret (XII)

Îi văd pretutindeni. Așteptându-se în intersecții aglomerate, alergând în parcuri, povestindu-și furioși în mașini colorate. Îi văd ținându-se de mână în metrou, ignorând complet atmosfera sufocantă și zgomotul mulțimii. Îi văd sprijinindu-și capul în mâini, în restaurante cochete, doar ca să se vadă mai bine. Îi văd aruncați pe băncile parcului, înlănțuiți ca-n ultima îmbrățisare. Sunt tineri, aproape adolescenți uneori. Sunt bătrâni, umbriți de albeața părului și zâmbind în cute adânci. Sunt obosiți, gânditori, frumoși, caraghioși, sălbatici, absenți, bogați. Sunt pretudindeni, arborând o liniște numai a lor, o frâmăntare intimă, o atingere abia simțită. Sub masca realității, se ascunde mereu un zâmbet. O poveste. Numai a lor.

Despre locuri și orașe - Munich

Gianni Rodari - Aventurile lui Cepelică

După 20 de ani merită recitit pe nerăsuflate. Merită savurat, lăsat cu precizie și pentru a doua zi, chiar în mijlocul distracției (dacă puteți), merită gustat ca un cornuleț cu gem, ca o felie de cozonac în Ajunul Crăciunului.

Cercetătorii spun că avem nevoie de câteva minute de râs sănătos în fiecare zi. Eu le-aș administra cu citate din 'Aventurile lui Cepelică'. Numai numele personajelor ar fi destul: cavalerul Pătlăgică, contesele Cireșiamare (Prima și Secunda), avocatul Mazăre, domnul Afină, Moș Dovleac și multe altele, toate înrudite cu vreo legumă. Să nu uităm de prințul Lamâie, cel suferind de bătături, pe care nevinovata căzătură a domnului Cepeloi l-a făcut să vadă stele verzi și albastre fără intervenția astrologului curții.

Vindecă orice depresie de toamnă, alungă orice gând întunecat, curăță ochii și urechile, desfundă nasul, reglează tensiunea și închide rănile (din dragoste sau din stomac). 'Aventurile lui Cepelică' este o poveste atât de simpatică și de înțeleaptă încât n-ar trebui să lipsească din farmacia nimănui.

La mulți ani!, București

Din 1862 este capitala României, dar a apărut pe harta țării în 1459.

La începutul anului 2009 se estima că adăpostește aproape 2 milioane de locuitori, dar numărul real este în jur de 4 milioane. Este al șaselea oraș din Uniunea Europeană, după numărul de locuitori.

Este hulit în fiecare zi și lăudat mult prea rar, dar este căutat asiduu pentru oportunitățile sale de capitală europeană.

Nu atrage prea mulți turiști străini, dar se lipește imediat de inimile puținilor aleși.

Deopotrivă vechi și nou, cochet și căzut în mizerie, cosmopolit și îngust, ofertant și periculos, bogat și lovit crunt de sărăcie, colorat și posesor al celui mai desăvârșit gri.

Aici se aruncă pietrele în stăpânitori, aici se nasc legile, de aici pleacă știrile.

Cel mai adesea, se uită de menirea lui urbanistică, amintindu-i-se doar de mocirla politică, furia economică și goana după bani. I s-a pus în cârcă istoria și de 553 de ani se străduie să facă față.

La mulți ani!, București.

Jurnal de toamnă

La fiecare început de an înșir rezoluții strălucitoare și fierb vise mărețe. La fiecare început de toamnă, ocolesc frunzele galbene împrăștiate pe trotuar, sperând să mai lungesc un pic vara. Când începe toamna, începe sfârșitul. Ca atunci când ai termen până mâine și asta îți strică toată ziua de azi. Îmi vine să fac ore suplimentare la îndeplinit rezoluții și orice realizare mă face să pufnesc împotriva propriei întârzieri. Când vine toamna mă tem, număr, socotesc, refac măsurători și vise. Când vine toamna intru în criză de timp, privesc cerul mai mult, nu mai port ochelari de soare și mi-aș da cu toate cremele din lume să mai păstrez un pic urmele bronzului. Când vine toamna mi-e ciudă că am ajuns prea puțin la munte și mai deloc la mare, că n-am transpirat destul, că n-am purtat destul alb și nu m-am bucurat destul de drumuri. Când vine toamna, mă umplu de energie ca borcanele de gogoșari și, sub presiune, alerg după dorințe, după zile de vacanță, după drumeții. Când vine toamna mi se face umbra mai mică și pasul mai iute. Un sfârșit. Un început

Din zbor

Petrobrazi

DN1 vs A3

Autoportret

A spune sau a nu spune

"Draga mea, ce nuntă superbă! Păcat însă că ai facut-o în mai, știi că se spune că nunțile de mai nu rezistă.." Era probabil mătușa sau vecina cuiva, dar Miruna n-ar fi putut spune cu exactitate a cui. Îi zâmbi politicos, deși cam strâmb după mine, și îi ură o seară plăcută (spunându-și în gând să fie ultima dată când o vede pe doamnă la nunta ei de mai, cu posibilitate de separeu). Proaspătul soț o strânse ușor de mână. Senzația de prăbușire o părăsi și înaintă voioasă spre următoarea masă.

"Felicitări, felicitări!" se grăbi un domn cu mustață să ureze. Era un pic cam băut și zâmbetul lui malițios nu făcu senzație. "Și? Abia așteptați să scăpați de noi, nu? Uită-te la ea băiete, ce tărăboi face în pat asta mică!" exclamă din nou domnul, dornic de atenția mulțimii. Miruna își abținu roșeața în vârful urechilor și vorbele ascuțite în vârful limbii, zâmbi și mai strâmb ca la prima masă, ciocni zgomotos cu domnul și fugi cât de repede la masa următoare.

O întâmpinară două doamne de vârstă tomnatică, îmbrăcate riguros în rochiile bune, cu toate bijuteriile din dotare și parfumul de epocă. "Când dansăm la botez? Le dați numele Soficăi și al lui Gicu, nu?" Miruna își recunoscu socrii în descriere și presupuse corect că a ajuns la masa cu rudele lui. Făcu imprudența să anunțe că încă nu era cazul de plozi și doamnele schimbară o privire cu subînțeles. Apoi cea mai în vârstă dintre ele, cu privirile preocupate de un inel gros, murmură ca pentru ea: "Eh, săraca Mioara, câți plozi i-ar fi turnat ea.." Înghițând în sec și reținând numele pentru cercetări ulterioare, Miruna ură seară bună și se scuză politicos spre masa următoare.

O masă veselă și plină de zâmbete o întâmpină cu urale. Nu-i cunoștea, dar păreau bine dispuși și fără urări prea elaborate. Probabil colegii lui de servici, va întreba mai încolo. Zâmbi înveselită brusc și deschise vorba despre muzică și mâncare. Da, da, totul e în regulă o liniștiră tinerii. Recompensându-i cu o privire fericită de ansamblu, Miruna găsi ochii unei fete oacheșe și mărunțele fixate pe rochia ei. Înghiți în sec așteptând pleznitura. "Vai, ai o pată pe rochie! Nu trebuia să iei tort de ciocolată sau măcar să nu te apropii de el. Și-așa ți-e cam strâmtă rochia.." Miruna se clătină pe tocuri blestemându-se în gând pentru neatenția cu tortul. Plânsese amar în baie încercând să elimine urmele dezmățului culinar. Din păcate, rochia ei refuzase tratativele de pace și o pată mică și maro încă îi mai strălucea pe fustă. Inspiră adânc, îi pofti la dans pe petrecăreți și porni mai departe.

O fulgeră un gând cum că fata oacheșă ar fi Mioara, dar îl alungă repede pentru întâmpinarea următorilor meseni. Și tot așa, din masă în masă, din urare în urare, Miruna pierdu șirul celor ce îi ieșeau în cale și socoteala blagoslovenilor pe care le primea. Copiii reveniră de câteva ori în discuție, la fel și pata pentru care primi mai multe sfaturi. Pentru cazul în care nunta de mai chiar avea probleme și mai trebuia să poarte rochia încă o dată. Mai înregistră și că unii oaspeți ar fi vrut altă muzică, alții alte flori și cei mai mulți alt tort. Își promise că la următoarea nuntă va fi mai atentă la tort și mai selectivă cu invitații. Și se va uita după așa-zisa Mioara. Când reveni la masa ei, lumea răvășită care o înconjura avea altă culoare. Ciudat, alesese piersică pentru ornamente și acum totul i se părea violet.

Pe sub masă, cineva o strângea zdravăn de un genunchi. Întoarse privirea și îl găsi pe el, zbătându-se cu niște gânduri nu tocmai plăcute. Bângui ceva despre alegerea cravatei și a costumului prea deschis, despre câți copii ar vrea și cât de repede și despre cât de mult vin mai era. Era transpirat și ciufulit, avea o căutătură fugărită și niște cearcăne asortate costumului. Se crispase în genunchiul ei și presimțea o vânătaie, dar figura lui descompusă o amuză. Miruna începu să râdă cu hohote din ce în ce mai gălăgioase. El o privi descumpănit și izbucni în râs aproape instantaneu. Mâna lui își slăbi strânsoarea, privirile li se limpeziră și nimeriră pe feliile neterminate de tort. De ciocolată, afurisitul. Miruna râdea cu lacrimi, fără grijă de machiaj sau oaspeți. Se ridică brusc și îl trase după ea pe ringul de dans unde se desfășura o melodie plăcută doar unora. Ghinion. Îl sărută apăsat, conștientă că își va petrece tot restul vieții cu omul din fața ei și cu amintirea unei nunți nefaste de mai.

Garoafe roșii, garoafe albe

Nu mai știu câți ani sunt de atunci. Timpul s-a coagulat într-un gel uniform și mi-e totuna de a trecut un an sau zece. Pentru mine oricum se întâmplă azi, în fiecare azi, în fiecare an. Tu primeai mereu garoafe roșii, iar eu albe. Nu erau mereu garoafe, dar distribuția de culori era mereu aceeași. Dădeam în schimb o sărutare pe obrazul proaspăt ras și ne strângeam florile la piept ca pe o comoară prețioasă. Nu primeam cadouri, dar aveam mereu ceva bun de mâncare, o prăjitură sau ceva de băut. Toate se întâmplau ca de obicei, ca în orice altă zi, dar știam că e acea zi în care primeam flori. Tu roșii, eu albe. Pleca la piață sau la cumpărături sau după ziar sau el știe ce alt motiv găsea să iasă și venea cu flori. Aparent neînsemnat, distrat, de parcă nu era nimic neobișnuit. Erai mereu surprinsă când îl vedeai cu flori și surpriza ta lumina casa. Îți vedeam sufletul prin piele. Îți împreunai mâinile a mirare și așteptai cuminte să-ți vină rândul la sărutare, în timp ce eu țopăiam încântată și mă învârteam cu florile prin casă.

Nimic nu mai poate fi la fel. Un algoritm atât de simplu și doar imposibil de recuperat. Tu roșii, eu albe, el proaspăt ras și cu două sărutări pe obraz. Ziua noastră. Neînsemnată și perfectă. Știută doar de câțiva. Trăită repetitiv, identic, splendid. Pentru totdeauna.

Lucian Blaga - Cântec în doi

Şi vine toamna iar'

ca dup-un psalm aminul.

Doi suntem gata să gustăm

cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm

brânduşile ardorii

să înflorească iar' în noi

şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.

Ce gânduri are soarele cu noi --

nu ştim, dar suntem doi.

Ceva albastru

Notă: Mama spune că în astfel de nopți se vede zâmbetul omului din lună.

Simone de Beauvoir – Toți oamenii sunt muritori

Dacă vreți să discutați cu cineva despre timp, viață, istorie, putere, efemer, dragoste, alegeți romanul acesta. Citiți-l la ceas de seară, când luminile și umbrele se amestecă. Citiți-l în singurătate, în armonie, în liniște. Citiți-l asemenea unui prieten. Descoperiți lumea și începeți drumul nou după ultima pagină. Îndrăgostiți-vă nebunește (din nou) de cel de lângă voi, mușcați dintr-un măr ca pentru prima dată, alergați dimineața doar ca vântul să vi se urce în păr.

Toți oamenii sunt muritori este un roman care trebuie citit din zece în zece ani. Un roman care nu trebuie înlăturat din memorie și care trebuie urmat, pas cu pas, ca o rețetă culinară. Este o lecție extrasă din istoria omenirii, o lecție pe care refuzăm să o învățăm. Povestea curge, pe nesimțite, ținându-te aproape, nelăsând loc nici măcar pentru aer. Te sufocă, te absoarbe, te cucerește. Un roman incredibil de compact, de ingenios, de profund.

"Oare-i de făcut ceva pe pământ? Rămâi om." (Simone de Beauvoir - Toți oamenii sunt muritori)

Piața Țărănească Meșter(ești)!?

Muzeul Țăranului Român vă aşteaptă şi astăzi la târg: "Veţi regăsi tradiţiile meşteşugăreşti şi mai ales oameni: țesătoare, fierari, olari , cioplitori, lingurari, cojocari , pielari, rudari, iconari, blănari, gospodine şi gospodari cu diverse bunătaţi: dulceţuri, siropuri şi cofeturi, miere şi produse apicole, cozonaci şi plăcinte, ierburi aromatice, brânzeturi şi produse din carne pregătite după reţete cu tradiţie, suc de mere dar şi pălinci şi vinuri, turtă dulce, covrigi şi alte dulcegării.", ispiteşte Muzeul organizator. Intrearea este liberă.