Călătoria

Când am plecat de acasă eram singur. Era nor și ca de obicei refuzasem să iau umbrela dintr-un optimist prostesc care mă uda până la piele. Căram în rucsac doar un sandviș și o carte, ochelarii de soare de vara trecută și mânușile de astă iarnă. Nu am mult de mers până în stație, dar uneori mă plictisesc și deschid cartea încă pe de drum. „Sună telefonul, Delia” mi-a șters toate gândurile și a alungat orice urmă de plictiseală. M-am așezat și eu lângă telefon așteptând, răsuflând greu, cu o durere surdă-n piept. Am traversat grăbit spre stația de autobuz, strângând cartea cu toată puterea, frământând în minte bucata de conversație avută, răscolind prin amintiri după răspunsuri.

Stația era goală, semn rău. În jurul meu, primăvara vremelnică se transforma în „Anotimpul mâinii”. O priveam cum se strecoară ghidușă, cum își face obiceiuri în stația mea și am înțeles că nu sunt singur, ca singurătatea e o stare asumată și ireală. Mă uitam rar în lungul străzii, așteptând să sune telefonul Deliei, să se întoarcă mâna din peregrinări. Mă cuprinse o întristare propice zilelor de primăvară de la care așteptăm prea multe, oferind doar mutre acre și miros stătut de iarnă. „Idolul cicladelor” mă fixase cu privirea, dându-mi fiori reci pe care nu vroiam să-i recunosc. M-am lipit de stâlp, privind îngrijorat în direcția din care așteptam salvarea. Pentru mulți era prea târziu, dar pentru mine mai era o portiță și iată că autobuzul mă salva la timp.

Autobuzul era plin. „Nu dați vina pe nimeni”. Se întâmplă frecvent ca un autobuz ce vine o dată la jumătate de oră să fie plin. „După prânz” de regulă oamenii sunt insistenți și te privesc suspect. Trebuie doar să-ți vezi de ale tale, fără să-ți abați privirile de la traseul pe care l-ar fi avut în condiții normale. În algomerația imposibilă, „Urmărind pas cu pas”, mi-am creat un loc numai al meu și am redeschis cartea. Până la „Vară” eram asigurat, deși se pare că niciodată vara nu ești în siguranță. „Acolo, dar unde, cum?” Înghesuiala asta îmi făcea rău. Aș fi coborât cu dragă inimă mai devreme, dar trebuia musai să ajung la final. „Fazele lui Severo” se puteau termina oricând și oricum și nu se făcea ca tocmai eu, cel mai proaspăt adept al vărului său să lipsesc. Oamenii din „Autobuz” mă priveau mai insistent. Eram singurul care se încăpățâna să citească în loc să care plase de plastic încărcate cu alimente și priviri răutăcioase. A, și umbrele. „Bestiar”. Am coborât doar cu o stație mai devreme. Un „Gât de pisicuță neagră” mă privea languros, ținând o mână cu mânușă neagră de catifea pe bara autobuzului. Prea târziu, deja coborâsem. Am urmărit „Otrava” cu privirea până departe, cu părere de rău și neputință. Cum se întâmplă ca printre atâtea „Simulacre” să mai existe și lucruri adevărate?

De-acum era departe de mine autobuzul cu mirosurile și aglomerația lui. O rază de soare timidă se lupta printre nori. Mergeam pe jos, cu cartea în mână, lovindu-mă la fiecare pas de alte cuvinte și alte înțelesuri și alte mii de gânduri. La capătul drumului eram irecuperabil îndrăgostit de Julio Cortázar și de al său volum de proză scurtă „Idolul cicladelor”.