Despre muzică

Prima melodie de care îmi amintesc și care a mișcat balamalele sufletului meu este, firesc, "Ciobănașul", pe care bunica îl cânta trebăluind prin bucătărie. Apoi îmi amintesc de romanțele ei, care uneori îi chemau amintiri tratate cu lacrimi. În clasa a 3-a m-am îndrăgostit și mi s-a părut mie că acel "Ei și ce" al Mădălinei Manole descrie perfect această stare. Am devenit fan în 3 minute. A urmat primul dans în doi, complet neinteresant și fără viitor, dar emoția acelei atingeri noi a fost marcată de "Take a bow" a Madonnei și asta n-am uitat. Restul a dispărut în negura timpului.

A urmat dragostea nebănuită pentru John Bon Jovi, singurul ale cărui versuri am putut să le memorez. Îl trădam cu Axel Roses, pe față, dar nu cred că se supăra sau cel puțin mie nu mi-a spus. Liceul e drum de haiducie, așa că am descoperit Iris, Phoenix, Compact, rock-ul plin de zburători și balade și orice zgomot cu ritm din discotecile din Costinești. Ce-a fost bun s-a lipit, adică rock-ul de inimă albastră: Whitesnake, Scorpions, neaoșii Iris și Phoenix și Cargo.

În studenție am gustat atmosfera intimă și plină de fast a Ateneului. M-am rătăcit printre clasici, m-am împrietenit cu Mozart, Ceaikovsky, Dvorak, Rahmaninov, Ravel și mulți alții mă surprind de fiecare dată. N-am devenit un gurmand al genului, dar nici nu mă dau îndărăt când se ivește ocazia.

Când lumea s-a prăbușit, am crezut că nu mai e speranță. Dacă aș mai fi știut să râd probabil că aș fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi îndrăgosti atât de curând. Așa a fost. Întâi Nightwish, Celelalte cuvinte, Dream Theater, apoi Metallica, Manowar, Apocalyptica, Iron Maiden, Evergrey, Megadeth și în cele din urmă Jimmy Hendrix, Steve Vai, Joe Satriani, Paul Gilbert, Andy Timmons și toți bunii prieteni de la Ziua chitarelor 1, 2  , 3  .

De jazz mă lipesc ca de o pânză de păianjen, fără să-l înțeleg de multe ori, dar fascinant ca un bec pentru molie. De fado-uri mi-e teamă să nu mi se rupă inima de tot, așa cum rup pingele la sârbe și hore. M-a încântat povestea din opere și ocazional mă exorcizez cu cel mai supărat rock.

Sunt un turist al muzicii, un trădător. Îi iubesc pe toți, cu ponderi diferite, fără să aparțin vreunuia dintre ei (nici măcar estetic). Intru cu bocanci în Ateneu și cu pantofi cu toc la concerte rock. Amestec în lista Ceaikovski cu Chopin cu Buckethead și cu Dream Theater. Mă tem că într-o zi mă vor amenda pentru prea multă libertate, prea multă îndrăzneală. Nu știu să cânt o notă măcar și am tupeul să nu mă mai satur de Paul Gilbert și să-mi construiesc universul pe notele lui. Diseară îl trădez cu Steve Vai, aseară l-am trădat cu Domination – tribut Pantera. Până unde? Până când?