Azi la timpul imperfect

Mi s-a spus că nu-mi doresc destul de mult, că nu lupt suficient pentru dorințele mele nemărturisite, că nu mă apreciez și nu mă pun în valoare. Mi s-a spus că ar trebui să pretind mai multe de la viață, de la oameni, de la noroc. Că n-ar trebui să accept necazurile și mizeriile, înghionteala și răutățile, deciziile guvernului, taxele și legile care nu mi se par corecte. Cică ar trebui să ies în stradă să-mi strig nemulțumirea, să-mi ignor prietenii până primesc atenția cuvenită, să mă despart de oricine nu-mi recunoaște meritele, să-mi doresc mai mult de la slujba actuală, să plec din țară dacă nu merge cu ieșitul în stradă. Trăiesc într-o zi de azi imperfectă. Am toate șansele ca și mâine să fie la fel, totuși nu mă pot hotărî să iau decizii drastice, să fac liste clare cu ce-mi doresc și ce merit să primesc. Nu am curaj să fac ordine în viața mea cu forța rațiunii brute și mă las mereu dus de val, de timp, de noroc. Uneori mă cert pentru că nu dau ascultare acestor voci. Sunt voci de prieteni și de oameni dragi, sunt voci care luptă pentru fiecare centimentru de dorință și care știu că vor reuși. Sunt voci puternice.

E timp de gânduri, de planuri, de dorințe. E timp de socoteli, de încheieri, de începuturi. E timp de dragoste și de regrete, de entuziasm și de nostalgie. E timp de planuri și eu nu mai vreau să stiu să construiesc așa ceva. Mi-e teamă că greșesc, mi-e teamă că las timpul să moară, dar cine sunt eu să-l opresc?! Între becuri, brazi, cadouri, magazine, alergătură, înghesuială, concediu, zăpadă, familie, sărbători, sarmale, liste, cât timp mai aveți să vă gândiți la greșeli, la lupte, la planuri?