Steve Vai, cuantica şi religia

Am asistat miercuri seară la concertul chitaristului Steve Vai. L-am mai ascultat la Cerbul de Aur anul trecut, pentru doar 15 minute, şi în ultimele două luni în care am privit tandru biletul din vitrină am avut o bucurie în plus.

După un drum lung printr-un Bucureşti aglomerat şi luminat festiv de iarnă, după o şi mai lungă introducere cu Proconsul şi alte două mini-trupe ale căror nume nu le-am reţinut şi nici nu vreau să le caut, a apărut orchestra (tânără şi autohtonă) şi Steve Vai. A cântat cum ştie el să cânte, a povestit cum îi place s-o facă, s-a înclinat în faţa lui John Lennon (de la a cărui tragică dispariţie se împlineau 30 de ani) şi a cântat un miraculos Feelings.

La primele acorduri ale melodiei For the love of God, pentru care eu recunosc că am o slăbiciune de multă vreme, am simţit efectul cuanticii, am simţit că suntem doar o multitudine de particule aflate la o distanţă infinită şi în acelaşi timp uniţi. Carnea mi s-a desprins de oase şi s-a împrăştiat în bucăţele, apoi oasele s-au măcinat şi au devenit făină, ca în cele din urmă să ajung doar o felie de nor legănată de muzică. M-am dezintegrat, am revenit la stadiul de particulă, de suflet, de nimic. Încercam să gândesc şi astfel să-mi păstrez cumva independenţa, dar singurul lucru care-mi trecea prin cap era: “Există Dumnezeu, sigur există. Dacă aveţi o explicaţie pentru cum au apărut toate pe lumea asta, să-mi explice cineva cum a apărut sunetul acesta fără Dumnezeu.” For the love of God este o rugăciune, o dovadă, o artă şi o minune a tehnicii, a fizicii, a firii.

Am înregistrat-o cu telefonul, ca orice copil prost, şi m-am liniştit abia când Vai a declarat că va cânta această melodie la propria înmormântare. N-o să dispară deci.