Despre final

Nu mi-au plăcut niciodată finalurile, oricât de fericite și de pline de speranță au fost. Nici măcar acele finaluri celebre din filme ca Pe aripile vântului și Casablanca. Când am terminat liceul nu întrevedeam viitorul matur și entuziast, ci doar ruptura brutală de lângă cei cu care mă obișnuisem timp de 4 ani. La fel când am terminat facultatea sau când mi-am schimbat locul de muncă. Viitorul glorios era mult mai puțin strălucitor decât trecutul amărui. Melancolia schimbării umbrește întotdeauna bucuria noului. Nici nu vreau să-mi amintesc drama sfârșitului de vacanță.

Și dacă realitatea m-a obligat să termin anumite pasaje ale vieții mele, nimeni și nimic nu va reuși să mă determine să închei socotelile inimii. Nu pot înțelege cum după iubire există și neiubire, cum după prietenie există uitare, cum după oameni dragi există întuneric. Și nu doar că nu pricep, dar nici nu cred că se întâmplă așa ceva. Inima e un multiplexor de sentimente astfel încât mie mi se pare normal ca odată dat un canal să nu-l mai pretindem înapoi. Avem și drumuri închise, dar tot drumuri se numesc și existența lor nu poate fi negată, nu?

În curând voi mai încheia un capitol din viața asta scurtă în care sper să mă mai întorc. Îmi doresc să revin până când le voi face pe toate cu mulțumire și mă voi împăca pe deplin cu sorțile. Și cum nu mă descurc foarte bine cu finalul mă gândesc să mă tot întorc în noi ipostaze ocolind cu dibăcie ultima viață. În balanța dintre sfârșit și început, mă clatin ca un om beat. Indecisă, sentimentală, aburită de promisiuni și roasă de regrete.