Aniversare

Acum trei ani (fix) începeam a vă povesti despre mediocritatea unei vieți obișnuite, constrânse la banal și totuși purtând povara grea a unicității. Vă povesteam implicit despre mine, așa cum mă descopeream eu a fi, cu angoase, temeri, puncte slabe, nervi îndărădnici, priviri piezișe și gânduri turbulente. Vă povesteam explicit despre alții, pe care nu-i cunoșteam decât printr-o privire sau un cuvânt, un nume pe un afiș sau un chip într-o fotografie. Vă țineam la curent cu filmele și cărțile pe care am reușit să le ating, cu locurile și oamenii în brațele cărora m-a trimis întâmplarea. Vă cunoșteam timid, în spatele unui monitor, agitând un șoarec de plastic și căutându-mi cu el punctele slabe sau forte.

Au trecut trei ani de când vă scriu, de când vă povestesc, de când vă iau cu mine în călătorii, de când tăiem banalul în patru. 582 de materiale, peste 2200 de comentarii, 40 de urmăritori prin Google și 45 prin Facebook, peste 50 000 de vizite. Dicționarul nu este un blog celebru, nici cu trafic de invidiat. Nu câștigă bani și nu face reclamă dincolo de recomandări culturale. Se bucură însă de fiecare dată când unul dintre vizitatorii lui revine, zâmbește sau își lasă aici un gând. Și este recunoscător tuturor celor care au consumat o secundă din viața lor cu el. Le cere iertare tuturor celor care consideră că a fost o secundă pierdută și promite că se va strădui mai mult pentru cei care cred că au câștigat secunda respectivă.

Și pentru că tot suntem la ceas aniversar și de posibilă răscruce, v-aș cere cu prețuire o părere: Spre ce anume ați prefera să îndreptăm discuțiile Dicționarului? Fie că este vorba de cărți, literatură, muzică, evenimente, cinematografie, fotografie, atitudine urbană și nu doar, samd.

Ajutor!

Despre mobilizare și subiect

'Murim, luptăm, Smurdul apărăm!'

Așa a început azi buletinul de știri de la ora 7:00. A continuat cu declarațiile unor cetățeni care intenționau să iasă în stradă ca să protesteze împotriva desființării Smurd-ului și să-l apere pe Raed Arafat. Ziceai că s-a dezlănțuit revoluția. Nu prea sunt eu la curent cu știrile, dar fără să vreau rețelele de socializare m-au înștiințat că se pregătește ceva și că Raed Arafat este cumva atacat sau cel puțin trebuie susținut. Nu știu despre ce e vorba, așa că nu am dat atenție. Oricum prin rețelele astea bântuie tot felul de agitatori, revoltați și dubioși. Este un mijloc atât de ușor de creat panică, încât mă sperie și mă face mai circumspectă decât ar fi cazul.

Dar să revin. Buletinele de știri au continuat astăzi să difuzeze declarațiile celor care se pregăteau să iasă în stradă. Blogurile plâng de dorul oamenilor adevărați, de nepriceperea autorităților și de jalea țării. Cei care îl susțineau pe Raed Arafat pe Facebook vroiau să fie stinsă lumina la o oră anume. Un pic surprinzător faptul că grupul de susținători era inițiat de Antena 3. Zic bine, bine, dar ce i s-a făcut omului de e așa prăpăd? Am auzit de Raed Arafat și știu că este unul dintre cei puțini care reușesc să facă un lucru notabil în scurta viață pe care o avem la dispoziție. Am aflat că a demisionat din funcția de secretar de stat pentru că nu a fost de acord cu noua lege a sănătății. Poate o avea dreptate, nu știu, n-am citit legea. Și atât. Nu-l fugărea nimeni, nu-l oropsea nimeni, ba mai mult, nu era pe nicăieri vorba de Smurd!

Printre cei care ocoleau traseul tramvaiului 41 de frica înțepătorului otrăvit (deloc original sau moda revine. Acum vreo 10 ani se vorbea exact de același comportament periculos cu ace infectate cu sida sau altă boală incurabilă, dar prin discotecile bucureștene), cuvintele înțelepte ale lui John Lennon, campaniile pentru Roșia Montană și câinii vagabonzi, scandalul iscat de noua lege a sănătății a trecut ca o stea căzătoare absorbind privirile tuturor. Avem nevoie chiar așa de mult să ne identificăm cu o cauză încât nu ne mai obosim să citim detaliile? Sau ne-am apropiat prea mult de alegeri ca să ne mai putem permite să ne încredem în sursele de informare?

Goana după senzațional ne sleiește de puteri în fiecare zi. Privesc siderată coada care se formează în fiecare dimineață în fața coșului cu ziare gratuite de la metrou. Oamenii se opresc din drum, uită de graba care i-a făcut să lovească până atunci vreo alți cinci, ca să culeagă prețiosul ziar plin cu zvoruri, bârfe și presupuneri. Absorbim fără filtru tot ce ne este spus și ne ambalăm imediat ce ni se pare că se ia cineva de ai noștrii. Totul este să fii contra, fie că știi de ce, fie că doar așa e cool.

De sute de ani 'murim, luptăm, ne zbatem, apărăm!' Dar cred că adevărata noastră problemă nu este capacitatea de mobilizare, ci conștientizarea scopului pentru care ar trebui să ne mobilizăm.

Dau cuvântul oaspeților

Ei bine gata, a trecut. A fost cum v-ați așteptat, cum ați pregătit cu minuțiozitate și alergătură? Ați purtat ceva roșu, ați strâns o mână dragă? Ați mâncat pește sau găină? V-ați amintit toate cele bune și rele ale lui 2011? Sunteți optimiști sau vi se pare că o mână haină v-a împins în fața primejdiei? Ați citit horoscoape, ați purtat haine noi și bani în buzunar, ați făcut gălăgie să-l alungați pe bietul 2011 și lumină să-l întâmpinați pe 2012? Haide spuneți, cum a fost? Cum o să fie?

Confesiune

Sunt un om egoist şi rău pentru că atunci când te-am văzut mi-am înfipt atât de adânc privirile în tine încât te-am văzut celulă cu celulă, zâmbet cu zâmbet. Sunt un om gelos pentru că ard când sunt departe de tine şi blestem aerul ce ne desparte. Sunt un om vanitos pentru că mă reflect la nesfârşit în pielea ta, în părul tău şi nu mă satur să-mi privesc reflexia. Sunt un om urât pentru că admir fiecare trăsătură de-a ta şi ştiu că nu-mi seamănă. Sunt un om bolnav pentru că îmi cresc extensii nepământene care te înconjoară şi te feresc, îţi poartă de grijă şi te servesc umil. Sunt un om nebun pentru că m-aş lăsa strivit în locul tău. Sunt un om prost pentru că nu ştiu să interpretez stelele ca să-ţi cunosc drumul şi să-l construiesc în calea-ţi lin şi înflorit. Sunt un om absurd pentru că fără tine nu pot să exist şi cu tine nu pot să mă împart. Sunt un om trist de fiecare dată când pleci. Sunt un om singur pentru că sunt doar un om.

Ora pământului – 26 martie 2011, ora 20:30

A trecut un an de la ultima clipă pe care am dedicat-o pământului . În 2010, 128 de ţări au stins lumina preţ de o oră încercând să mai salveze ceva, să atragă atenţia prin întuneric, să înveţe să trăiască şi altfel. Bucureştiul şi alte oraşe ale României s-au alăturat demersului. Mii de români au trăit o oră fără electricitate, mulţumind naturii pentru ea. Pare curios cum în prag de primăvară, când ne dorim doar soare şi verdeaţă, plimbări şi aer curat, găsim totuşi dificil să spunem ‘Mulţumesc’ în modul cel mai simplu : oferind o clipă de linişte. E surprinzător cum imense clădiri de birouri nu reuşesc să utilizeze un sistem sănătos de gestiune a electricităţii, cum aceleaşi clădiri nu sunt în stare să-şi selecteze deşeurile, cum suntem prinşi într-un carusel dezgustător al ambalajelor, pungilor de plastic, cutiilor de bere.

Voluntarii asociaţiilor ecologiste adună gunoaie, plantează copaci, militează, protestează, invită, adună semnături, discută. Noi, ceilalţi, îi privim suspicioşi întrebându-ne cu ce sumă sunt plătiţi pentru a face toate aceste lucruri. Tragem cu ochiul să vedem în ce maşină se urcă, ce telefon au şi ce firmă e tricoul inscripţionat pe care-l poartă. Nu reciclăm hârtie sau plastic pentru că nici vecinul n-o face, pentru că am numărat prea puţine containere speciale în oraş, pentru că oricum firma de salubritate le adună la comun. Nu stingem lumina pentru că avem bani să plătim factura. Nu închidem apa pentru că suntem oameni civilizaţi şi ştim că robinetele sunt surse de microbi. Dacă am fi mai puţin cârcotaşi şi mai mult voluntari poate am vedea mai des soarele şi mai rar perdelele de praf şi poluare.

Se-ncepe cu un pas, cu o oră.

Portret de femeie

Suntem părţi, fiecare unică în felul ei, ale Cosmosului. Partea cea mai frumoasă a noastră este diversitatea iubirii. Cursa pentru a ajunge la adevărul acestei trăiri, o face mirifică, înălţătoare.

Alexandru Paleologu

Amanta (episoade) – 8 martie

Isabelle Huppert

Dintr-o întâmplare, am ajuns la conferința "Ziua de 8 martie – Sărbătoare vs. Socializare", organizată de Muzeul Național de Istorie al României. Invitații, Johnny Răducanu și Irina Costache (doctorand la Central European University Budapesta, departamentul Studii de Gen, cu tema “Despre Nud şi Nudism: discursuri ale frumuseţii în România lui Ceauşescu”) au încercat o abordare proprie a feminității și/sau feminismului. Dacă Irina Costache s-a oprit istoric la momentele care au dus la stabilirea acestei zile dedicate femeilor și a argumentat sanătos cu exemple documentate și păreri personale nuanțele feminismului, Johnny Răducanu a făcut mult mai simplu diferența între femei și drepturile acestora. După domnia sa există femei ușoare, de consumație, care nu fac cinste unui bărbat și celelalte femei, care pot fi unealtă de faimă bună unui bărbat, dacă sunt frumoase.

Mila Dores

Am înțeles că domnia sa iubește o femeie chiar și doar privind-o în ochi. Apoi am mai înțeles că toate femeile pe care le-a iubit, l-au înșelat sau trădat. Și am rămas pe gânduri (plecând din sală) atunci când a povestit că văzând o femeie tânără coborând dintr-o mașină străină s-a întrebat dacă soțul sau amantul dânsei câștigă atât de bine încât să facă asemenea cadouri. Și cum un apropiat i-a sugerat că poate a câștigat singură banii pentru acea mașină, domnul Răducanu și-a dat seama că femeia era din cele ușoare. La o asemenea revelație, colorat povestită, am simțit nevoia să mă ridic și să plec. Pentru că dacă vorbind despre 8 martie – care până la urmă este o sărbătoare a femeii active, muncitoare, plecată de la revoltele muncitoarelor de la începutul secolului al XX-lea – ajungem să aruncăm cu noroi și să apreciem femeile pentru că arată mai bine și au natura născătoare, înseamnă că titlu acestei conferințe este extrem de greșit. Puteau să-i spună "Ziua de 8 martie sau cum să ne plătim femeile".

Audrey Hepburn

Aveam așteptări mult mai mari de la o conferință a muzeului de istorie. Speram să aflu detalii despre apariția feminismului, despre natura lui și despre modul în care se schimbă percepția în funcție de schimbările sociale. Aș fi fost destul de interesată să aflu dacă într-adevărt 8 martie mai este o zi în care sărbătorim ceva sau doar jucăm un rol social luând flori colegei de birou. Dar nu eram pregătită să mi se explice că femeile sunt ori întreținute ori își câștigă singure mașina din plata mai multor bărbați.

Ce-a mai rămas din 8 martie? Ce-a mai rămas din feminism?

Despre banalitatea mea

Vă scriu din 31 august 2009. Sunt de atunci 495 de zile, timp în care v-am trimis 227 de mesaje. Știu sigur că le-ați primit. M-ați vizitat de 17292 ori, în număr de 6792 oameni. Unii v-ați întors, mi-ați scris, m-ați așteptat. Mi-ați dat speranță și m-ați ascultat. N-aș fi crezut niciodată că voi vorbi cu oameni aflați atât de departe, în țări în care nu am fost niciodată. Ați trecut pe aici venind din Spania, Statele Unite, Canada, Moldova, Germania, Franța, Belgia, Norvegia, Italia, Anglia, Austria, Elveția, Olanda, Grecia, Polonia, Rusia, Austria, Mexic, Slovacia, Suedia, Islanda, Arabia Saudită, Georgia, Taiwan sau de pe plaiuri românești, atât de dragi și tumultoase. Aduși de întâmplare, cititori sau nu. Vă sunt datoare timp, vă sunt datoare întâmplare.


Banalitatea cotidiană ne-a făcut cunoștiință, ne-a făcut să zâmbim. M-am îmbogățit cu voi. M-am schimbat cu voi. Am crescut. Cum aș putea să vă mulțumesc? Poate cu încă 495 de zile în care am să vă trimit și mai multe mesaje. Am să mă strădui să le fac mai frumoase, mai interesante, mai bune. Voi trimite și bine și rău, să decideți, să alegeți, să cunoașteți.

Ziua mea norocoasă

Bruce Springsteen și My Lucky Day. Îl las pe el să vă spună mai bine și să vă introducă în atmosferă. Surprinzător (sau nu) ninge în București de azi-noapte, cu fulgi mari, calmi și frumoși. Revin mâine cu pictorialul care ilustrează grozav ziua mea norocoasă. Sărbătoriți, sărbătoriți, sunt încă zile, e încă drag..

In the room where fortune falls

On a day when chance is all

In the dark of fierce exile

I felt the grace of your smile

Honey, you’re my lucky day

Baby, you’re my lucky day

Well I lost all the other bets I made

Honey, you’re my lucky day

When I see strong hearts give way

To the burdens of the day

To the weary hands of time

Where fortune is not kind

Honey, you’re my lucky day

Baby, you’re my lucky day

Well I lost all the other bets I made

Honey, you’re my lucky day

I’ve waited at your side

I’ve carried the tears you’ve cried

But to win, darlin’ we must play

So don’t hide your heart away

Honey, you’re my lucky day

Baby, you’re my lucky day

Well I lost all the other bets I made

Honey, you’re my lucky day

Visul

N-am să știu niciodată cine ești. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut și mâine când am să le citesc din nou nu voi mai ști nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte și în gânduri, în vise și în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul și că ai putea obosi și-atunci tot cerul s-ar prăbuși peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaș și trufia ta mi-e semn de înălțare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaș și te las să mă calci cum știi tu mai bine, încercând de-acolo de sub talpa ta să zăresc cerul și să știu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte și prost înțeleasă. M-au sfătuit guri curate și chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul și-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele și alteori ne arde fără milă. Cum aș putea să plec? Cum aș putea să te las?

Nu-ți spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puțin demne de atenția ta. Cum aș putea să-ți spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu niște cuvinte arse de dor când tu duci cerul și eu nu pot decât să-ți pun niște proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu știu cine ești și tot așa nu știu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus și mă pleznește o amețeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu și mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăț de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri și mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu.. Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deși îmi va fi fatal. O simt și nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e ușor, pentru că știu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai știi. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp și ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez și-am să mă-nchin, cu gândul să te am aproape.

ReUseMe – Scopul lucrării

În curând vine vara. Știu, mai sunt în plan un Crăciun, un Paște, o zi a copiilor, dar pentru mine au început deja gândurile de vară: disertația. Cu această ocazie, voi pregăti o lucrare dedicată consilierii pentru dezvoltare profesională sub forma unui material multimedia. Sună complicat, dar de fapt este un DVD interactiv care va conține câteva interviuri cu oameni obișnuiți, relativ la experiența lor profesională, la dorințele avute și compromisurile făcute, la muncă și studii și șansă și oportunități.

Rolul acestor interviuri este să scoată în evidență șansele oferite de studiile post-universitare sau de specialitate, de acumularea experienței diversificate în mai multe posturi sau companii, de opțiunea afacerilor pe cont propriu. Aș vrea să descopăr și să prezint oameni inteligenți și motivați, care au încercat mai multe variante pentru atingerea scopurilor profesionale, care nu s-au lăsat opriți de primul necaz sau de prima slujbă călduță, care au perseverat, au învățat, au muncit. Aș vrea ca publicul să aibă ceva de învățat chiar dacă cei prezentați nu sunt oameni bogați, realizați surprinzător de bine, cu relații sau mediatizați.

Pentru a primi câteva indicații de început, am alcătuit un chestionar cu un minim de întrebări și l-am trimis prietenilor și cunoștiințelor care se încadrează în publicul vizat de acest material. Discuțiile născute în jurul proiectului m-au uimit. Au fost persoane care nu au înțeles nicicum rolul unui astfel de material: Ce nevoie am avea de consiliere profesională? De ce am asculta ce au alții de povestit? De ce ne-am dori o dezvoltare/reorientare profesională? Nu știu dacă să interpretez aceste nedumeriri ca o realizare personală a celor întrebați sau ca indiferență. Înțeleg că un om care a ajuns la nivelul dorit nu mai vede sensul unei investiții de timp în acest material. Dar oare când putem fi pe deplin mulțumiți de realizările noastre? Apoi alții mi-au spus că acest gen de produs se adresează oamenilor mediocri, care nu sunt suficient de buni pentru a-și găsi un loc stabil și confortabil. Mai mulți au afirmat că reorientarea și dezvoltarea profesională este dedicată celor cu studii medii și, eventual, experiență și venituri reduse.

Răspunsurile primite au fost în parte contradictorii. Mai mult decât răspunsurile, reacțiile celor întrebați au fost dintre cele mai diverse. Cred în continuare în scopul educativ și informativ al unui material bazat pe oameni și pe poveștile lor, dar nu mai sunt la fel de sigură că va fi ascultat cu interes în momentul și la locul lansării: vara 2011, România. Vă aștept cu interes părerile pentru a ști cu certitudine încotro mă îndrept.

Isaac Asimov - Ce-şi face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”)

Publicată în 1958, povestirea lui Isaac Asimov , “Silly asses”, sintetizează toată munca asociaţiilor de protecţie a mediului: industrializarea neglijentă, indiferenţa faţă de spaţiul care ne găzduieşte, obţinerea rezultatelor cu un minim de efort şi iresponsabilitatea totală faţă de urmările faptelor noastre. Ne facem groapă de gunoi în propria curte şi nu suntem deloc preocupaţi de soarta noastră şi a generaţiilor următoare. Au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea acestei povestiri şi este trist că lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc, ba dimpotrivă, am descoperit noi metode de a ne distruge pământul de sub picioare. Iată textul, integral, preluat de aici.



Naron, din străvechea stirpe a Rigelienilor, era al patrulea din ginta sa care ţinea cadastrul galactic; avea un registru mare, în care erau scrise nenumăratele specii ajunse la inteligenţă, din toate galaxiile. Mai avea unul, mic şi subţire, în care trecea cu deosebită satisfacţie numai acele neamuri care, pe deplin maturizate, erau demne de a intra în Federaţia Galactică.

Din registrul mare fuseseră şterse de-a lungul vremurilor, multe nume ale dispăruţilor, defecţiuni biochimice, dezechilibrări ecologice sau sociale, ori pur şi simplu ghinionul, îşi luaseră tristul obol. Din registrul mic, în schimb, nu fusese anulată nicio intrare.

Naron, uriaş şi incredibil de bătrân, privi pe sub sprâncenele-i stufoase curierul care tocmai se apropia cu plecăciuni adânci.

- Naron, Unic şi Imens…
- Lasă, lasă salamalecurile şi spune-mi ce e nou.
- Ah, Slăvitule, o altă aglomerare de făpturi a ajuns la maturitate.
- Ia te uită! Aproape în fiecare ciclu primim câte un nou mebru. Ne înmulţim, tinere, ne înmulţim! şi… cine sunt cei noi?

Mesagerul îi comunică numărul de cod al galaxiei şi coordonatele planetei, iar Naron, cu frumoasa lui caligrafie, făcu trimiterea de cuviinţă în registrul mare şi trecu în registrul mic, după tipic, denumirea planetei, aşa cum apărea ea în limbajul băştinaşilor.

- T E R R A, silabisi el, ridicând a mirare privirea către curierul care aştepta curios sfârşitul ritualului. Creaturile acestea deţin un adevărat record. Nu ştiu alţii care să fi trecut atât de repede de la simpla inteligenţă la deplina maturitate. Hm, hm, sper să nu fie vreo eroare, ai?
- Se poate, luminate?! protestă mesagerul.
- Au descoperit energia termonucleară?
- Desigur, Preamărite.
- Ei bine, atunci e în regulă; doar acesta este principalul criteriu de selecţie. Am să-i contactez chiar eu pe vreuna dintre staţiunile lor extraplanetare.
- Aaaa, să vezi, Preaînălţate, se grăbi să precizeze tânărul, până acum nu au nicio staţiune extraplanetară. Observatorii menţionează însă că terranii au trimis staţii automate spre alte plantete şi că au o sumedenie de sateliţi artificiali, minusculi, ce-i drept, în jurul planetei lor.

Naron se încruntă, perplex.

- Doar atâta? Bine, dar experimentele, exploziile nucleare, care le-au permis studierea frânării şi controlorii reacţiilor de fisiune, toate astea unde le-au făcut?
- Păi… chiar pe Terra, Luminate!
- PE PROPRIA LOR PLANETĂ? tună Naron, ridicându-se în deplinătatea celor peste şapte metri ai săi.
- Chiar aşa, confirmă mesagerul, pierit.

Lăsându-se înapoi, în jilţ, încet, cu o tristeţe care parcă îi frigea umerii sub covârşitoarea ei povară, Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire. Era, desigur, un act fără precedent, dar Naron era tare, tare bătrân şi foarte, foarte înţelept, astfel că era în măsură să prevadă inevitabilul, chiar mai bine decât oricine altcineva în univers.

- Inconştienţi, sărmanii… şi când te gândeşti ce frumos începuseră…

Mesaj de dincolo

La început erau doar acele mesaje de basm care menționau că pădurea este plămânul planetei și trebuie protejată sau care afișau un NU mare urmat de categoriile negației: rupeți florile, călcați iarba, etc. Nu putem uita nici binevoitoarele mesaje „Închis pentru renovare” și „Proaspăt vopsit”.

Dar lucrurile au evoluat în sensul drept al acelor de ceasornic și al capitalismului sprinten și au apărut mesajele subtile gen „Aici sunt banii dumneavoastră”, „Fumatul ucide”, „Ne cerem scuze pentru disconfortul creat, lucrăm pentru dumneavoastră”. Nu știu câți le-au pătruns sensul adânc, cert este că cele dintâi au fost uitate. Pădurile au fost fie tăiate, fie invadate de gunoaie. Iarbă nu mai există de mult, iar flori de proveniență din parc se vând în toate piețele. Noi măsuri și noi mesaje au fost necesare. Așa a apărut „Vă rugăm să nu vă faceți sandvișuri din mâncarea de la micul dejun”, scris în românește într-un hotel din Grecia. Bineînțeles trebuia menționat că „strada nu e tomberonul tău”. „Vă rugăm să nu intrați în vitrină” a înlocuit demodatul „Atenție la treaptă”.

Mă întreb uneori încotro se va duce evoluția speciei umane și a mesajelor sale. Probabil va coborî foarte mult, spre „Nu dezbrăcați manechinul”, „Nu aruncați gunoiul pe geam”, „Nu vă ușurați în drum”, ca apoi să urce iarăși spre culmi civilizate și sensibile, unde simpla pomenire a cuvântului 'gunoi' va genera un amplu val de indignare. Dar mai multe despre acest subiect în episodul următor.