Studiu de caz: cauzele singurătății
Se spune că băieții își fac mai ușor prieteni pentru că sunt mai puțin predispuși la melodramă, mai puțin statornici în decizii și joacă de plăcere în echipă. Fetele, pe de altă parte, tind să se supere din nimic și să nu uite pățania multă vreme. Le ajută și memoria și capacitatea de a desface firele în optișpe. Sunt adepte practicante ale psihologiei aplicate și comparate. De asemenea, studiile spun că prieteniile se leagă cu precădere în etapa de școlarizare. Cum am terminat aproape toate tipurile de școli posibile, iar la restul am renunțat deocamdată, îmi permit să analizez, punctual, faptele care au adus fenomenul singurătății atât de frecvent în zilele mele.
Nu mi-am dorit niciodatӑ singurӑtate. N-am fost un copil timid şi neînţeles. Pӑrinţii m-au iubit și mi-au acordat toată atenția lor. Totuși, de-a lungul și diagonala timpului, am rămas singur în situații neașteptat de dese și nepotrivite. Magneți umani răspândiți în jurul meu au captat toată energia și au respins încercările mele, poate stângace, de a mă alătura lor.
Primul lucru care trebuie spus este că nu știu să semnez tratate de alianță. Dacă nu las de la mine, sunt catalogat ca înfumurat și îndârjit. Dacă ofer compromisuri la masa tratativelor, nu sunt demn de luat în seamă, om fara principii și demnitate ce sunt. La mine funcționează alianța la prima vedere, orice peticiri ulterioare fiind complet lipsite de rezultat.
Nu sunt fotogenic. Cu alte cuvinte, ies prost la prima impresie, iar în puținele cazuri în care aceasta îmi reușește, impresiile developate în timp aduc retragerea posibilor aliați și încetarea tratativelor. Aici întervine și acea lege a lui Murphy: "cu cât te strădui mai mult, cu atât iese mai prost" (Să-mi fie cu iertare dacă Murphy nu a zis așa ceva. În acest caz, ar fi trebuit să zică.)
Se pare că nu am găsit soluția potrivită pentru relații interumane normale și adaptare socială. Poate ar trebui sa-mi asum egoismul de a mă apuca de fumat. Așa aș evita momentele penibile în care stau lângă un grup de fumători carismatici încercând să mă integrez și reușind doar să tușesc bolnăvicios spre lehamitea adunării. Și aici intervine paradoxul: dacă mă îndepărtez cu vreun pretext oarecare se vorbește că mă cred mai bun și sunt distant; dacă rămân, fumătorii amabili îmi întorc spatele pentru a mă proteja de fumul nociv.
Eu unul n-am soluție încă. Nu disper și încerc acea miraculoasă cale de mijloc și toate glumițele din dotare. Ar prinde grozav de bine niște sfaturi pe care să nu le urmez, dar care să-mi justifice niște acțiuni. Voi reveni cu detalii și puncte nevralgice de îndată ce nivelul de autocompătimire va atinge pragul maxim acceptabil.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu