Impresii (I)

Mâna dreaptă avea unghii lungi şi un pic ascuţite. Deşi era slabă şi destul de mică, mâna lui îşi păstra masculinitatea. Atingea cu forţă sau abia simţit corzile chitarei, lăsând sunetele să iasă controlat şi armonios. Era încordat şi traspirase. Maria îl privea fascinată, stând complet incomod, în picioare, lângă uşă. Parchetul scârţâia groaznic şi orice mişcare era aspru sancţionată de privirile pline de nemulţumire ale celor care ajunseseră suficient de devreme pentru a găsi scaune libere. Nici prin gând nu-i trecea să se mişte, aproape nu clipea. Mâinile lui îi captaseră privirile. Muzica lui Mozart răsuna din chitări în încăperea mult prea mică şi supraîncălzită. Cei doi artişti aveau câte un pahar cu apă lângă scaun. Al lui era răsturnat pe podea.

Când au terminat de cântat, au salutat publicul şi au plecat. Fără bis sau alte serii de aplauze. Maria încă îi privea mâinile când a trecut pe lângă ea, îi privea mâinile şi când a rugat-o să-i facă loc să iasă. Abia atunci şi-a ridicat privirile şi l-a privit în ochi. Avea o privire întunecată şi rece, care a generat un fior prin toată fiinţa ei. În acea clipă i-a uitat mâinile. S-a chinuit mult după aceea să şi le amintească, dar n-a mai reuşit. Şi-a amintit totuşi senzaţia pe care a avut-o privindu-i mâinile grăbite pe corzi. Era ceva viu acolo, o forţă necunoscută ei.

E ciudat cum, după multă vreme de atunci, Maria retrăieşte senzaţia de fiecare dată când aude acea bucată din muzica lui Mozart. Ca şi cum i s-ar fi impregnat în piele mirosul unei nopţi de dragoste.

Într-o zi, mergând spre facultate, se auzi strigată de o voce cunoscută. Era Anca, o fostă colegă de liceu, pe care n-o mai văzuse de câţiva ani. Îi făcu semn cu mâna şi se întoarse din drum să o salute cum se cuvine. Anca nu era singură. Se ţinea strâns de braţul unui tânăr, îmbrăcat într-o geacă de piele maro. Avea blugi jerpeliţi şi tenişi. Purta ochelari de soare şi Maria nu l-a recunoscut din prima clipă. Abia când Anca îi făcu prezentările şi a dat mâna cu el şi-a dat seama că este el. Fiorul era acelaşi, mâinile erau aceleaşi, iar când şi-a scos ochelarii de soare a constatat că şi ochii erau aceiaşi. Anca stătea în continuare agăţată de braţul lui şi nu-l slăbea din ochi. Era clar foarte îndrăgostită. I-a povestit numai despre el şi muzica lui. El nu zicea nimic, îşi pusese înapoi ochelarii şi Maria era convinsă că o fixează cu privirea din spatele lor. Fiorul rece n-o părăsea deloc. Au schimbat numere de telefon şi au promis să se revadă curând la o bere. Era ferm hotărâtă să nu accepte vreodată o întâlnire cu ei.
(va continua)

Impresii (II)

Acolo - Nichita Stanescu