Impresii (II)

N-a auzit nimic din cursurile din ziua aceea. Era cu gândul departe, inexplicabil, la mâinile lui ispititoare şi privirea de gheaţă. Cât de îndrăgostită părea Anca.. Se topea în ochii lui. De când o ştia era veselă şi plină de viaţă, mereu dornică de aventură şi sport, mereu pusă pe şotii. O fată deşteaptă care-i plăcuse întotdeauna. Drumurile li se despărţiseră după liceu, dar îi făcea mereu placere s-o revadă. A adormit cu gândul că Anca era norocoasă să poată iubi aşa, cu toată fiinţa şi fără urmă de îndoială. Era ceva ciudat la tipul acela, dar dacă Ancăi îi plăcea atât. Şi-apoi fără chitară, Mozart şi atitudinea de scenă nici nu era atât de înspăimântător.

Era întuneric, se auzea un şuierat şi i se părea că e frig. Fereastra era deschisă. A vrut să se ducă s-o închidă, dar cineva sau ceva o ţinea în pat. A vrut să strige, dar n-a putut. Un fior rece cunoscut îi trecu pe şira spinării. Respira greu. S-a întors şi a văzut-o pe Anca ţinând-o de mână. Cu ochii roşii de plâns, fără cuvinte, Anca îi făcea semn să nu plece, să n-o lase singură. Cu cealaltă mână îi arăta ceva în întuneric. Nu vedea nimic. Afară se dezlănţuia furtuna şi tare ar fi vrut să închidă geamul înainte. Pentru cât de firavă era, Anca avea o forţă incredibilă. Când a privit-o din nou, în locul ei era el, râzând, cu ochelarii de soare pe nas, ţinând-o de mână strâns. Cu mâna liberă, Maria îi smulse ochelarii şi o lumină puternică o lovi în faţă. Se trezise, soarele intrase în cameră prin fereastra larg deschisă. În cameră era frig. Se scutură de urmele visului şi se uită la ceas adormită.

Încă nu-şi băuse cafeaua când a sunat telefonul. Anca o invita la o plimbare prin parc, să-şi mai depene din amintiri. Căută o scuză, dar până să alcătuiască una coerentă, Anca apucă să-i spună că el e plecat din oraş şi e una din puţinele ocazii în care poate ieşi cu fetele la palavre. Răsuflând uşurată, Maria acceptă zâmbind. După ce închise telefonul se întrebă pentru o clipă dacă o să-i povestească Ancăi visul şi temerile ei. Probabil că nu.

Anca vorbi puţin despre facultate, despre colegi şi prieteni noi, despre părinţii ei şi foarte mult despre el. Erau împreună de un an şi ea visa la nuntă şi la copii cu ochii lui. Îi lăuda muzica, inteligenţa, umorul. Nu-şi dorea nimic altceva decât fericirea lor împreună. Maria, reticentă, nu vorbi prea mult. Îi spuse doar că sunt tineri şi au tot timpul, să nu se grăbească. S-au căsătorit după două luni, iar Maria nu s-a dus la nuntă, scuzându-se lamentabil.

Impresii(III)
Impresii(I)