Viteza timpului

În vremea copilăriei mele timpul avea toane. Înainte de a intra în vacanță se încăpățâna să se miște cu viteza unui melc șchiop ca apoi să zboare ca vulturii pe durata vacanței. Bodogăneam timpul mai mereu și-l împroșcam cu "de-abia aștept să treci" până când săracul trecea, dar, fiindcă îi lipsea sincronizarea, trecerea lui mă găsea cu lacrimi înnodate în bărbie la sfârșit de vacanță, "de ce-ai trecut atât de repede?"

Apoi am învățat că nu trebuie să-l rog să treacă, ci dimpotrivă, să fiu cât mai hotărât să-l lungesc, să acutizez momentele și clipele importante, să mă feresc de maturitate așa cum m-a învățat bunica să nu vorbesc cu străinii (în categoria străini intrau numai adulții). Dar timpul nu a vrut să mă asculte și a trecut de-a dreptul prin mijlocul copilăriei mele, cu viteza gândului și-a amintirilor. A fluierat anii de școală ca probele de atletism, a zburat printre iubirile mele adolescentine, a împrăștiat praful examenelor și m-a aruncat nepregătit în câmpul muncii. L-am implorat de multe ori să se oprească, să mă lase să mă pregătesc mai mult pentru câte un examen, să mă lase să mă bucur mai mult de o noapte pe plajă, de un chef sau de o drumeție. Aproape n-a vorbit cu mine, grăbit să-și vadă de ale lui.

Într-o zi timpul s-a oprit. Soarele nu mai urca dimineața și nu mai cobora la apus, păsările nu mai zburau deloc, nici pe departe să mai plece în țările calde, râurile nu mai curgeau, marea nu mai avea valuri. Totul a rămas înțepenit, fără suflare și timpul refuza să treacă și să vindece rănile. Se pare că toate rugămințile mele de a-l opri își găsiseră răspunsul, dar și acum îi lipsea sincronizarea și se oprise exact când vroiam să treacă, să uit. Am învățat atunci că uitarea nu este o soluție și că timpul are propriile lui reguli. Puțin îi pasă dacă se sincronizează sau nu existenței mele minore. Atunci am încetat să-l mai rog să-și ajusteze viteza în funcție de dorințele mele pentru că oricum nu nimerea și parcă ieșea chiar mai rău.

Nu mai sunt prieten cu timpul de mult. Curge împotriva mea, în bătaie de joc. Mi-a șters copilăria dintr-o prostie și nu-l iert pentru asta. A făcut-o intenționat, cum le face pe toate și apoi și-a râs de mine văzându-mă neajutorat în maturitate, înconjurat de străini și plin de griji noi. El trece, eu îmi văd de ale mele. Uneori investighez în jurul meu, căutând oameni care încă mai sunt prieteni cu timpul. Pe toți îi păcălește și cam toți se lecuiesc la un moment dat și nu se mai încred în el. Unora le fuge de sub picioare, altora le stă apăsător cu ochii pe un telefon care nu mai sună. Cei mai fericiți lucrează cu un compromis care-i sleiește de puteri, dar care la sfârșitul zilei îi lasă să doarmă mulțumiți că au făcut față și azi. Dar și mâine e o zi care trece și care trebuie trăită, ca toate zilele care nu se mai întorc.