Furtuna

Avea aproape patruzeci de ani. Cunoștea puţini oameni şi înţelegea şi mai puţini. Miruna se lovi de concluzia asta exact în momentul în care furtuna se dezlănţuia afară şi cei din jurul ei moţăiau nepăsători. Era duminică dimineaţa şi venise în vizită la nişte prieteni mult prea comozi pentru a ieşi din casă duminica. Dacă nu reuşea să-i ademenească în oraş, se suia în maşină şi dădea buzna la ei acasă pentru că altfel nu i-ar mai fi văzut cu lunile. Într-adevăr cunoştea oameni puţini. Ce făcuse în atâţia ani de şcoală?! Se ştie că în perioada şcolii se leagă cele mai multe dintre prieteniile durabile, fenomen ajutat şi de proximitatea oamenilor şi de disponibilitatea copilăriei. Dar ea din aproape 20 de ani de şcoală se alesese cu o singură prietenă. Din întâmplare mai întâlnise încă vreo doi oameni drăguţi şi acum îi vizita intens şi nu se ştie cât de invitată. Asta să-i fie toată viaţa?

Furtuna zgâlţâia supărată geamurile. Gazdele nu păreau deranjate de asalt şi-şi vedeau de moţăiala lipsită de griji. Miruna analiză situaţia practic: să iasă în ploaie şi să se ducă acasă - 3 puncte, să-şi trezeasca amicii şi să le propună jocuri de cabană - 2 puncte, să-i lase în plata Domnului şi să-şi vadă de gânduri - 5 puncte, să doarmă şi ea - 10 puncte. Doar somnul lipsea.
Gândurile o cuprinseră din nou. Le alungă cu o înghiţitură de ceai şi porni televizorul. Degeaba. Oameni, locuri şi fapte băteau la uşa memoriei şi n-o lăsau deloc.

Pe băiatul de la grădiniţă care nu a vrut să-i dea surprize încă nu-l uitase. Era brunet, cu ochii mici şi zâmbet strâmb. Îl chema Sebastian şi refuzase categoric să-i dea şi ei o poză colorată cu o maşină a cărui nume nu-i spunea nimic. Surprizele erau lucruri rare în vremurile acelea când se stătea la coadă pentru lapte şi carne, iar guma de mestecat venea pe căi încâlcite din străinatate. S-a simţit săracă şi umilită şi amintirea nu i s-a şters. Să fie el sănătos cu gumele lui, nu l-ar fi plăcut de prieten oricum.

Prin clasa a treia s-a îndrăgostit. Firesc, de acelaşi băiat de care erau îndrăgostite toate fetele din clasă. Era posesorul unor ochi albaştrii, reci, ca o mare pe timp de furtună. Avea dinţi mici şi amestecaţi, ascuţiţi, ca de fiară, dar toate fetele îl plăceau. Un nesuferit. Ulterior au ajuns să fie colegi de liceu şi după opt ani de şcoală petrecuţi împreună nici măcar nu se mai salutau. Nici o pierdere.

Prin clasa a şaptea se îndrăgostise din nou. Bogdan era un zăpăcit simpatic, care se afla în graţiile celei mai bune prietene ale Mirunei. Cum la vârsta aceea dragostea este o pereche nouă de şosete, renunţase la amorul ei nebun în favoarea prietenei. Ce bine e când lucrurile sunt atât de simple. Dar cu cât înaintezi în viaţă cu atât devin mai complicate şi apoi la bătrâneţe ajungi să-ţi doreşti să fie complicate şi nu mai este posibil. Niciodată nu e omul mulţumit.

Alte figuri din anii de şcoală sunt amintiri palide acum. Nu era vina ei că era urmărită pretutindeni de eticheta de tocilar. Sau poate că a fost vina ei, dar la momentul respectiv nu a putut lua alte decizii. Îşi zice în sinea ei că era un copil cuminte şi că-i plăcea să înveţe, dar ştie că singurătatea îi dădea junghiuri încă pe de atunci. Ploaia bătea apring în ferestre, vântul îndoia copacii şi Miruna aştepta vremea bună. Aşa aştepta şi atunci să treacă anii şi să se schimbe colegii. Şi dacă de fapt ea trebuia să se schimbe? Dacă trebuie să iasă în ploaie?

A început liceul râzând şi vorbind cu toată lumea. De la şmecheri până la cei cu mintea mai slabă, de la timizi la Don Juan-ii liceului, a găsit un mijloc de comunicare cu oricine. Miruna se înfurie brusc. N-a nedreptăţit pe nimeni, n-a judecat, n-a dat cu pietre. După primul an de liceu era din nou singură, găsind cu greu suficienţi doritori ca să-şi poată organiza o petrecere aniversară. Visa mult, e adevărat, şi accepta greu sau deloc spiritul de turmă.

Andrei îşi schimbă poziţia şi începu să sforăie uşor. Soţia sa se foi un pic, luă telecomanda şi mută la o telenovelă. Apoi se scufundă în fotoliu fără să zică nimic. „Doamne, oamenii ăştia”, gândi Miruna, „de unde-or avea atâta lene?” Îşi luă un biscuit şi reveni la gânduri. „Aşa, rămăsesem la liceu”. În liceu a început să se revolte, să nu-i mai pese de părerile celorlalţi, să se împotrivească indiferent de consecinţe. Nu purta pică nimănui şi asta a ajutat-o să se descurce social o vreme. Bineînţeles, s-a îndrăgostit din nou. De data aceasta n-a uitat nimic: nume, discuţii, momente. Nu a fost însă o dragoste cu urmări concrete, a urmat doar definiţia iubirii de liceu: vise multe, senzaţii tari şi amintiri frumoase. Atât.

Totul în liceu este exacerbat. O pufni râsul amintindu-şi de bârfele complet nejustificate conform cărora ar fi dansat cu un individ de 14 ori la un chef, folosind aceeaşi melodie. Una îngrozitoare, siropoasă şi leşinată. Apoi ieşirile timide în parc cu oameni nepotriviţi şi uimirea amuzată a mamei că se întorcea acasă mult prea repede. Se încruntă la gândul „incidentului” care durase câteva luni, prin care încercase să-şi demonstreze ceva şi care se terminase foarte prost. Reacţionase ca o capră speriată. El încasase o copită frontal şi ea avusese remuşcări o bună bucată de vreme.

Ploaia se oprise şi un firicel de soare îşi făcuse apariţia. Andrei se trezise între timp şi făcuse o cafea tare al cărei parfum ajunsese îmbietor în sufragerie. Soţia sa terminase vizionarea telenovelei şi se dezmorţea întinzâdu-se ca o pisică. Miruna alungă amintirile şi propuse o ieşire în parcul proaspăt spălat. La volanul maşinii sale albastre gândurile reveniră. După liceu încercase să mai păstreze legătura cu foştii colegi, dar aparent nimeni nu-şi mai dorea aşa ceva. Toţi aveau colegi noi, activităţi noi şi timpul pentru amintiri era limitat. Renunţaseră de comun acord la a se mai întâlni. Scor final la sfârşitul anilor de şcoală: doar prietena din copilărie îi era aproape, aşteptând-o cu un iaurt cu ananas la ieşirea de la examenul de admitere la facultate.

Iar facultatea trecuse atât de repede. Între cursuri, experienţe de viaţă, planuri de viitor, o iubire nouă şi nopţi pierdute în dans uitase de timp. În taberele studenţeşti de vară a găsit doi prieteni buni şi printre colegi un altul. S-a dezmeticit abia când totul se terminase – cursuri, examene, iubire, nopţi. S-a trezit lucrând de la 9 la 18, într-un birou, departe de casă.

Opri în faţa parcului deja aglomerat. Aleile ude erau pline de oameni veseli care-şi umpleau plămânii cu aerul proaspăt şi rece. Soţia lui Andrei smotocea un căţel ud şi Andrei se amuza uitându-se la ei. Era linişte între ei şi îi admira pentru tandemul pe care-l reuşeau zilnic. Uneori simţea că vremurile au depăşit-o, că este bătrână şi nu-i mai înţelege pe cei din jur. Generaţia Messenger se învârtea în jurul ei, primea propuneri de la bărbaţi de 19 sau de 59 ani, berea nu mai avea alcool, Vama Veche era plină de pensiuni, iar în discoteca Tineretului din Costineşti erau concerte de manele. Principiile care au ghidat-o toată viaţa s-au prăbuşit în zilele ultimilor ani. Nici nu mai ştia dacă erau principii bune sau doar pierdere de vreme. Amintirile ei sunt o telenovelă derulată lent.

Brusc, Andrei o trage de mână, trezind-o din reverie.
„Hei, trezeşte-te Tinkerbell! Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Rareş. Suntem colegi de servici de ceva vreme.”

Miruna îşi ridică privirile pentru un scurt moment. Stropi mari de ploaie cădeau deja împrăştiind oamenii adunaţi în parc. Vântul îşi făcea loc printre copaci, şuiera temător şi se repezea violent pe aleile parcului. Zâmbea sarcastic necredincioşilor care se încumetaseră să iasă din case şi îi fugărea acum prin parc. Furtuna reîncepuse şi, în timp ce alergau cu toţii spre maşină, amintirile viitoare ale Mirunei au prins a se forma.