Biertan în cuvinte

Mi-am pus în gând să ajung la Biertan acum câțiva ani, când am văzut un reportaj despre biserica fortificată de aici. Mi-a rămas întipărit în memorie faptul că este trecută în patrimoniul Unesco și mi s-a lipit de suflet rușinea că eu nici măcar nu știu unde e pe hartă. Într-una din acele zile de vineri când îmi târșâi picioarele spre casă pe drumul cel mai lung și-mi las mintea slobodă (poate prea slobodă aș zice) s-a ițit gândul de a mă sui în mașină și a nu mă uita în urmă. Pentru mine adrenalina și entuziasmul au legătură directă cu drumul. Dacă m-ați pune să mă arunc în gol legată de picioare cu o coardă elastică aș zice "eh, nimic grozav", dar dacă îmi dați posibilitatea unui drum neașteptat îmi bate inima ca gongul la teatru. Așa că am început să adun kilometri, să calculez trasee, să fac lista de bagaje și verificări necesare. Până să ajung acasă știam că vreau să plec și să ajung la Biertan (mă gândisem atât de mult la locul acesta încât îmi părea deja familiar).

Am plecat din piața Revoluției, pe la 9 dimineața, o blondă, o brună și-o roșcată, ultima cu 4 roți în dotare. Cum de regulă gândesc întortocheat și traseul a fost la fel, cu pauze și puncte care trebuiau bifate. Am mers vreo 400 km, am dat binețe meșterului Manole, am salutat Oltul cu un cântec, am ascultat orga bisericii din Mediaș, ne-am minunat de câte cetăți medievale, monumente istorice, pot fi în țara asta. Am ajuns în Biertan puțin după ora 5. Am găsit aici o ordine aparte. Porți mari ascund activitățile oamenilor și strada este aproape pustie. Câte o pensiune ici și colo, dar nici un om să-ți deschidă ușa. Am descoperit recepția în altă clădire și am rezolvat cu bine problema nopții. Am primit cheia de la cameră și cheia de la toată pensiunea, am plătit abia a doua zi și nu a verificat nimeni dacă am plecat cu prosoape sau cu televizorul.

Cum destinația îți dă aripi, în nici o oră de la sosire eram gata de vizite, fotografii și documentare. Dar din nou ordinea locului ne-a schimbat planurile: vizitele la cetate se termină la ora 5, terasa se închide la ora 7, din fericire restaurantul este deschis mai mult (un restaurant aflat într-o clădire construită în zidul cetății, decorat cu armuri și arme și tablouri reprezentând eroi și domnițe). Vizitele reîncep la ora 10, așa că restaurantul se deschide firesc la 9. La singurul magazin pe care am reușit să-l descoperim (am urmărit o femeie care trecea pe stradă cu o sacoșă goală), mânate de o sete feroce, duminică dimineața, era coadă. Lista de cumpărături era fantastic de lungă și într-o ordine numai de ei știută care o făcea pe vânzătoare sa alerge minim 3-4 metri între orice două produse de pe listă. Baloanele (indiferent de culoare) erau la mare cinste, la fel și pufuleții cu surprize. Am uitat de sete așteptând ca ordinea să ajungă și la noi, dar în această uitare a intrat și stresul oricărui orășean indignat de mișcarea prea lentă a autobuzelor sau de cozile de pe scările rulante. Aici nu există prea lent și zău dacă există supărare. Zâmbetul mi-a scăpat după ce o femeie și-a terminat târguielile (și avea o lista demnă de orice supermarket) și privind aiurea prin magazin a zis "No (pauză lungă), bună ziua."

În lumina blândă a zorilor, acoperișurile caselor se terminau în dealuri galbene și verzi, numai bune de mângâiat. Curbele line mi s-au lipit de piele. M-am gândit că de aici trebuie că le vine calmul și liniștea de neclintit. Să deschizi geamul dimineața și să-ți zâmbească un cer incredibil de albastru și câteva rânduri de dealuri colorate. Ce motiv de supărare ai putea avea? Și dacă totuși scapă vreun motiv, tot ce trebuie să faci este să intri în biserică. N-am avut norocul să prindem concert de orgă, dar am văzut soarele dimineții pătrunzând prin vitralii, scăldând icoanele pictate ale altarului, strălucind pe tuburile orgii. Am ascultat povestea bisericii și a cetății, ne-am amuzat de obiceiul de a închide timp de două săptămâni soții care doreau să se despartă într-o cameră cu un pat și puține obiecte de uz casnic pentru a se împăca, ne-am minunat de ușa cu 19 sisteme de închidere, de zidurile parcă neatinse de ultimele sute de ani.

Am plecat de la Biertan cu liniște la pachet și nu pentru că acolo lucrurile sunt perfecte, ci pentru că în aer plutește o poveste veche și nemuritoare. Am stat prea puțin ca să văd tot, ca să am timp să străbat dealurile din jur, dar faptul că am lăsat ceva nedescoperit face povestea mai frumoasă. Că de-asta se termină toate poveștile cu "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", ca să lase loc imaginației fiecăruia.