Scrisoare

Cu voi sunt un om fericit. Urât, prost, sărac, nebun, naiv, egoist, fricos, bun, nemilos, dar fericit. E singura constantă pe care o cunosc şi o păstrez cu sfinţenie. Nu cred că iubirea e panaceul universal al tuturor relelor, nu cred că vindecă orice şi poate trece orice munte. Dar voi, cei iubiţi, mă faceţi fericit şi asta îmi este de ajuns ca să aşez suficient de sus această noţiune.

Încerc să definesc fericirea. Senzaţie, sentiment, realitate, fapt, nu ştiu de unde să încep şi nu vreau să aflu unde se termină. Mi-aduc aminte de momentele de deznădejde cruntă. Sunt prea recente, prea adânci, prea dureroase. Scuip în sân cu spor şi alung gândul care mi le-a reamintit. Uitarea e cea mai bună armă, mai ales împotriva propriilor sărăcii sufleteşti. Pot localiza şi câteva momente de fericire, limpezi, reale, palpabile. Puse cap la cap toate momentele astea nu fac nici o miime din viaţa mea. În vraiştea timpului pierdut caut fericirea, pe voi aşadar.

Din vârful dealului mă uit în vale, cu inima strânsă într-un colţ de piept. Acolo jos o fi fericire? Or fi auzit de ea? Cobor prea încet şi pierd din avântul dat de înălţime.
 - Ia te uită! Şi cei de jos au fericire, exclam cuprins de entuziasm.
Apoi mă întorc şi privesc dealul de unde am coborât.
 - Acolo chiar eram fericit? Mă voi mai întâlni cu ea aşa cum o ştiu eu?
Oscilaţia asta îmi consumă multă energie şi-mi trezeşte multe întrebări. Niciodată nu ştiu exact dacă sunt pe deal sau în vale, dacă e mai bine să urc ori să cobor şi ce să fac dacă mă rătăcesc pe drum. Probabil vă voi da un telefon. De control, să aflu dacă stau unde trebuie şi dacă mă aşteptaţi pe undeva. Să mă iertaţi de acest furt de energie şi fericire, să mă iertaţi că-mi adun bucuria din ochii voştrii.

Trag aerul de azi în piept şi mă gândesc la mâine ţinându-l strâns de mână pe ieri. Alerg peste dealuri şi văi, fericit. Mă vedeţi?